29 martie 2017

Schwiegervater dixit: nu poți pleca în drumeție după ce-a plouat. E foarte probabil să întâlnești bălți pe drum.

23 martie 2017

Sunt "cât pot fi de proastă?", "femeie nebună", dar poze cu oameni răniți, aflați în suferință, luate de gură-cască pe stradă nu au ce căuta pe rețelele de socializare. E vorba de sfera privată a fiecăruia. Ce dacă toate televiziunile arată? Hai să mâncăm și noi rahat, că muștele nu se înșeală! Așadar report + block! Lume de găuri de fund.

22 martie 2017

Ora de gimnastică. Copiii se "îmbrâncesc" dincolo de ușile de sticlă. Mamele șed ca niște mumii pe banca din hol și discută diverse de la grădiniță. Se apropie momentul plecării, iar parcursul improvizat pentru copii trebuie demontat, iar materialele puse la loc. Intru și le-ajut pe cele două fete care nu îndrăznesc să cheme pe nimeni cu care să facă împreună ordine. Nu aș putea să fiu prietenă cu niciuna dintre mimozele de-afară. Bine că nici nu e nevoie! Vaci nesimțite și egoiste.

19 martie 2017

CK, One. Întrerup cititul unei cărți virtuale și adulmec mireasma, așa cum o făceam cu 19 ani în urmă deschizând clapa casetofonului pe care îl curățaseși cu parfum în loc de spirt. Parfumul celui ce alesese să nu fie al meu.

28 februarie 2017

Momentan mă simt îndreptățită să mă pipi puțin contra vântului. Sper totuși să nu mă transform într-o gâsculiță. Dar nu am chef să înghit tot ce mi se bagă pe gât.

12 februarie 2017

Data viitoare să nu mai comentez cu chestii private la prieteni comuni cu vigilentul tata. Cică se interpretează prost. Uitasem cât de plin de proști e colțul ăla după care oftez acum.

24 ianuarie 2017

Scriu asta aici ca un reminder pentru mine. E vorba de lucrurile pe care aș fi vrut să le am sau să le trăiesc, dar nu a fost să am parte de ele, pentru care ori nu am luptat suficient de teamă sau de lene, ori nu am avut pur și simplu resurse, ori nu le-am (mai) găsit sensul. De la o vreme am renunțat cam la tot ce-mi face plăcere. M-am retras conștientă, sau nu, într-o colivie confortabilă și am înghițit cheia. Sper să reușesc să o vomit la loc curând, fiindcă simt că mă sufoc și nu voi mai găsi sensul existenței mele.

22 ianuarie 2017

Am dat azi de un album cu niște minunate poze de iarnă din parcul "în care am crescut". Ce fain e să ai în apropiere un loc în care să te retragi sau să evadezi. Am foarte multe amintiri faine din acest parc. Leagănele în formă de bărcuțe de pe rondul cu nisip, toboganele înalte, caruselele amețitoare, droaia de copii cu care ne jucam aproape zilnic, băile de soare și băile din apa suspect murdară și periculoasă a lacului, reprizele de săniuș, lacul înghețat, cișmelele cu apă țâșnitoare și lăcaș pentru adăpat cățeii, parcul de distracții (care e în sine o poveste separată), ora la care ieșeau pupăcioșii, plimbările cu mama pe aleea principală și speranțele că într-o zi voi primi în sfârșit ceva scris de tine, apusul de pe dealul pe care te-am adus și ne-am strâns mâinile și mi-ai sugerat să îndrăznesc eu și să nu regret mai târziu ceva ce aș fi putut face și n-am făcut, podul de pe care urmăream bălăriile unduindu-se imediat sub oglinda apei (despre care ziceam oricui că dacă aș cădea de pe pod în lac, aș muri nu înecată pur și simplu, ci din cauza adâncimii prea mici a lacului, încurcându-mă în ele), salcia culcată de pe insula pe care ne-am așezat și ne-am încrucișat ochii sub sărut. Toate astea au rămas acolo unde le-am lăsat. Le-aș vedea și acum, dacă aș trece pe lângă ele. Mi-aș face cu mâna mie, celei ce te săruta îndrăznind ceea ce tu nu îndrăzneai, celei ce te săruta cu tristețe și dor înaintea a ceea ce avea să nu mai fie. În parcul acela nu mai ajung prea curând, căci ai mei s-au mutat de-acolo. Dar el e cel ce va rămâne o bună parte din ceea ce numesc acasă. Și mi-e dor de el, dor de o parte din mine cea de-atunci, de grădinile de trandafiri parfumați din care nu aveam voie să rupem, de tufele de levănțică și melcii ascunși în ele, de fluturii și de speranțele care s-au stins în timp.

29 noiembrie 2016

Uneori am senzația că nu mă pot descurca în această lume. E plină de necunoaștere, de proastă informare, de neînțelegere, neîncredere și de ură. Și fiindcă nu pot renunța așa ușor, mi-am creat lumea mea autistică social, unde mă retrag și mi-e bine. Cred că totul se trage de la otrava aia de fb, la care de când zic că renunț, dar nu pot, cealaltă jumătate a mea are o speranță mică, mică să schimbe ceva, chiar și o umilă opinie. Sunt prea lașă ca să mă implic în lupte adevărate. Ar însemna să plec de-acasă. Lupta mea e aici. Dar URA propagată cu scurcircuitul de gândire al spiritului de turmă răzbate până la lună și înapoi cu un urlet fără efort. Resping ura și pledez pentru înțelegere și acceptare. Și aici e buba. Am propriile mele probleme de acceptare. Sunt praguri peste care nu pot trece. Nu e ură, e doar neînțelegere și dezamăgire. Sunt țânțari făcuți armăsari. Am două exemple: Tante B și HB.
Una se amestecă prea mult în viața mea personală și vine cu programe și soluții concrete ca din cărți. Ea nu știe (sau poate nu înțelege) că noi funcționăm altfel. Sunt o idioată când spun că nu trebuie s-o intereseze, doar ea e cea căreia îmi permit să-i mai povestec una alta, poate că m-am plâns prea mult și i-am dat apă la moară. În ultima discuție cu ea m-am simțit agresată de întrebările și de intențiile ei de a-mi salva familia de la prăpăd. De atunci am o problemă cu ea. Am clarificat-o cât de cât, dar refuz în continuare să mai particip (cu entuziasm) la inițiative care vin din partea ei. O evit.
Cealaltă mă ignoră total cu aroganță. Uneori își aduce aminte de mine cu o atitudine foarte nevinovată, în mare parte când are nevoie de ceva. Am sperat de mai multe ori că relația noastră poate deveni ceva, cumva. Știu, are 3 copii și multe pe cap. Și?
Am citit de curând undeva că resentimentele nu-s bune. Alea trebuie clarificate și scoase afară. Iertarea, e cel mai bun remediu. Ce trebuie să iert eu aici? Pe cineva care a vrut să mă ajute și pe cineva care n-a avut timp?

14 noiembrie 2016

Nu știu cât la sută este norocul meu de a avea copii rezistenți la infecții și câtă pondere are faptul de a nu fi ceea ce numesc nemții Putzteufel sau pe românește diavol (adică obsedat) de curățenie, dar mi se pare de un egoism total să pretinzi să-mi țin copilul acasă, chiar și dacă are DOAR muci, un pic de tuse și NU E CHINUIT DE BOALĂ, doar ca să-l nu-l îmbolnăvesc pe-al tău, fiindcă, vezi Doamne, are imunitatea scăzută. Nu mă feresc de infecții, decât dacă doamne ferește sunt catastrofale. Acest lucru nu o fac nici pentru copiii mei. Dac-ar fi să ținem acasă toți copiii cu muci, păi mai bine închidem grădinița până la vară! Să-i ținem acasă înfofoliți și să-i dopăm cu antibiotice. Așa se vor face bine și cu imunitatea bombă.
Exclud, evident, de la această discuție situațiile speciale.

10 noiembrie 2016

Soacră-mea e o persoană foarte atentă și dă pe din-afară de ultracorectitudine. Ceea ce o face incomodă cu tot cu firea ei veselă și zurlie este doza la fel de mare de seriozitate cu care spune verde în față lucruri pe care ea le crede corecte și musai ideal să le spună. Așa că nu se gândește de două ori. Asta ar fi problema mea cu ea, dacă aș ignora faptul că mi-e soacră.
În dulapul nostru din bucătărie se află un set de 6 castronele plate din cristal, de-alea care erau la modă în anii 80, cu castronul de desert aferent. Din fericire au scăpat cu succes de evenimentul spargerii așa că ne folosim încă de ele când servim o înghețată.
Când socrii mei dau telefon, de obicei sună el și ne întreabă ce mai facem. Dacă e vocea ei în receptor, cu siguranță are ceva important să ne transmită. Așa că a sunat într-o bună zi (când eram singură acasă), special ca să mă anunțe că a găsit 11 castronele identice într-un talcioc și le-a cumpărat instant pe toate (n-au costat decât 1 Euro) ca să avem rezerve pentru când s-or sparge alelalte (nu s-a gândit că probabil vreau să-mi iau altceva). La ceva timp după ce le-am primit, m-a întrebat dacă le-am spălat. I-am zis că nu, erau curate. ”Trebuie să le speli înainte.” ”Le-am pus separat de celelalte, în două teancuri separate, nu le încurc, o să le spăl cu puțin înainte să le folosesc”. ”Trebuie totuși să le speli înainte să le pui în dulap”. ”Nu am să le spăl înainte să le pun în dulap, e degeaba, se vor prăfui între timp”.
Nu va mânca nimeni din ele (decât cel mult din alea 6), că nu are cine. Încă ceva care-mi va umple (o vreme!) dulapurile degeaba.

28 septembrie 2016

Mi-e dor să scriu o scrisoare de mână. Să mă bucur de cursivitatea scrisului sălbăticit de lipsa de antrenament a mâinii care scrie, de falsa impresie că am inspirație, iar cuvintele stau la rând nerăbdătoare să le aștern pe hârtie, așa cum mă bucuram pe timpuri de aceeași falsă impresie când probam prima tastatură. Am scris ultima scrisoare acum vreo 7 ani, era o scrisoare jurnal pusă într-un caiet cu coperți tari și lucitoare, o încrengătură de amintiri nepovestite până atunci nimănui, pe care nici acum nu-mi vine să le descriu. Mă întorc uneori la cel pe care l-am visat o vreme intens, pe care apoi îl las, apoi îl visez din nou.
De a cărui zi îmi amintesc în fiecare an. Toamnă cu verde crud, un vârf de deal cu case și trei turle de biserici la orizont, lunca și apusul, cele două siluete, parcul, albastrul, genunchii, geaca de motor.
Ți-aș povesti despre ele, așa cum mi le amintesc. Siluetele acelea dansând ca într-un vis. Ghirlandele de hârtie creponată. Mi-ai cerut să-ți scriu și ți-am scris...
Ți-aș mai fi scris. Silueta aceea de lângă tine, însă, nu e a mea.  

31 august 2016

Într-o jardinieră din grădinuța mea a răsărit acum câteva săptămâni din nimic o plantă de tomate. Am recunoscut-o instant printre buruieni și am lasat-o în pace. Am plivit buruienile din jurul ei, iar ea a crescut mai departe. Acum are mai multe rămurele pe care se coc deja primele tomate. O fi fost vreo sămânță rătăcită printre semințele de flori de la mamaie... Nu știu cât va mai rezista. Luna august aici este defel începutul toamnei, anul ăsta a fost mai călduros, dar micile fructe nu vor mai avea timp să se matureze toate. Prea multe nu am facut pentru planta aceasta, cel mult am udat-o pe timp de căldură și i-am spus vreo două vorbe. Nici încredere nu am avut în ea, dar ea fost (este) o luptătoare.
Nu-mi (mai) place să expun situații ca atare. Am iarăși încet, încet ceva mai mult timp pentru mine. L-aș dedica gospodăriei și pasiunilor mele. Însă nu-mi tihnește. Cel mare a început școala și îmi creează un stres enorm. Sper să fie doar vârsta și începutul. E curios, dornic de invățătură, de viață, dar și aerian, visător și căpos, inteligent, dar perfecționist și nerăbdător, cedează repede. Ieri a plecat din zona de supraveghere și a stârnit panică. Se plictisea.
Ne-am plimbat deja cu el (în perioada grădiniței) pe la diverse instituții, din diverse motive. Și nu mai am chef de nicio etichetă. Uneori simt că mai am puțin și explodez. Nu știu cum să-l iau, simt că-mi scapă lucruri de sub control. Îl toc mărunt la cap și nu știu ce reține din tot ce-i zic.
Uneori nu mă mai recunosc. Ori sunt eu aceea cu adevărat?

30 august 2016

Ce mă enervează pe mine ăștia care strigă ”Respect!” când admiră fapta cuiva, care nu e a lor, dar ar fi fost a lor dacă nu ar fi niște momâi. S-a clișeizat, oricum.