As vrea intr-o zi sa ajung sa-mi permit (adica sa nu mai am teama) sa spun - chiar si aici - tot ceea simt ca trebuie spus, fara sa ma afecteze intr-un fel. Fara sa mi reproseze ca sunt asa si pe dincolo, fara sa am remuscari ca am facut ceva ce nu trebuia, ci doar am urmarit sa imi indeplinesc un tel, oricat de mic. As vrea ca ceea ce spun sa-si pastreze acelasi farmec al secretului. As vrea sa nu ma mai apuce lehamitea cand ma gandesc cat de imposibile imi par unele chestii.
As vrea sa fac un lucru din cauza caruia risc sa fiu inteleasa gresit. Si ma apuca o tristete subita si adanca, fiindca nu stiu (de fapt, nu am curajul) cum sa fac. Tot ce ar mai ramane de facut este chiar sa-i spun. Sa-i spun? Sa-i nu spun? Raspunsul tot undeva in mine sta. Je voudrais fermer les yeux et toucher ses mains. C'est tout.
In acest moment nu am chef de nimic, mai ales ca n-am citit nici macar jumatate din Centaurul si luni e ziua, ca am teme de facut, scrisori de scris si altele. Les lettres seraient la derniere chance. Nous sommes des "lettres-gens".
