1. Se pare că de când cu decizia de a muta fabricanokia de la Bochum la Cluj, România a devenit un fel de obsesie ce ameninţă siguranţa economiei naţionale germane. De cel puţin o săptămână, cel puţin viitorii şomeri, politicienii şi oamenii de ştiri visează noaptea Românii, iar apoi dezbat problema în comun pe toate planurile, inclusiv în glume proaste pe post de clipuri publicitare la radio.
2. Există case ai căror locatari nu acceptă uscarea rufelor pe balcon pe motiv că nu dă bine la faţadă. Ce bine pentru ei că n-am balcon, că şi dacă aveam, făceam paradă de chiloţi.
3. Există proşti care s-au născut şi printre membrii familiei mele. Mă rog, ce bine, ceva mai îndepărtaţi. Se dă unu Geaică, unul Poane şi unul Niculae. Geaică şi cu Poane sunt veri din fraţi. Niculae le e unchi amândurora. Poane are sau ar trebui să aibă o bucată de pământ care zice el că e a lui. Geaică se ceartă cu Poane pe această bucată de pământ. Niculae face acelaşi lucru. Mai mult, Niculae, cântăreţ la biserică (din vocaţie probabil) se spune (iar preotul bate apropouri chiar) că ar fi fost prins de preot arzând lumânări cu flacăra în jos în altar. Pentru Poane ca să dispară. Între timp Poane descoperă că e bolnav de mielom şi moare. La înmormântarea lui se-adună lume din toată regiunea (numai fraţi, veri, cumnaţi şi nepoţi are destui), numai Geaică rămâne acasă. Din cauza supărării cu pămânul. Ce-ar mai fi rămas şi Niculae, doar că vocaţia îi dejoacă planurile şi îl obligă să-i cânte prohodul. Aş mai povesti dintr-astea, dar zvonurile şi adevărurile sunt multe şi mărunte şi fie că se termină în coadă de peşte, fie converg vicios.
20 ianuarie 2008
13 ianuarie 2008
Azi mă enervează
* postul de radio pe care D. se încăpăţânează să-l asculte, fiindcă altfel ar fi prea linişte în casă
* arhiva splitată (posibil defectă) pe care nu ştiu s-o deschid/repar şi în care se află un film râvnit
* "Albă-ca-Zăpada" mea care n-are nici-un strop de sare (fiindcă uit de fiecare dată când e vorba de prăjituri)
* frigul care rămâne după ce am deschis ferestrele pentru aerisire
* patul deranjat după ce s-a ridicat cineva de pe el
În schimb îmi place...
L-am descoperit aseară pe TV5, deşi sigur l-am mai auzit la (mult enervantul) radio.
Plus că programul aduce o groază de talentaţi în studio. :D
Nice! :D
* arhiva splitată (posibil defectă) pe care nu ştiu s-o deschid/repar şi în care se află un film râvnit
* "Albă-ca-Zăpada" mea care n-are nici-un strop de sare (fiindcă uit de fiecare dată când e vorba de prăjituri)
* frigul care rămâne după ce am deschis ferestrele pentru aerisire
* patul deranjat după ce s-a ridicat cineva de pe el
În schimb îmi place...
David JORDAN : Place in my heart - Taratata
Taratata n°236 Dif. France 4 le 02/11/07
France 2 le 30/11/07
Taratata n°236 Dif. France 4 le 02/11/07
France 2 le 30/11/07
Video de mytaratata
L-am descoperit aseară pe TV5, deşi sigur l-am mai auzit la (mult enervantul) radio.
Plus că programul aduce o groază de talentaţi în studio. :D
Nice! :D
11 ianuarie 2008
Moşu' bogat are sacul plin
Subcapitolul perne. Moşul mi-a adus printre altele o pernă. Una roşie de sultan cu dungi aurii.
Rânjeala se pune şi ea, desigur.
Perna mea inspiră la scris.
Data viitoare: despre sapă (cu sau fără rânjeală, mai vedem). Hai noroc!
L.E. "Victima" pernei zice să mai scriu ceva, altfel par o zuză.
Păi sunt o zuză. :))
06 ianuarie 2008
Ce mai fac prin magazin
Prima zi de muncă din 2008 a fost pe 2 ianuarie şi s-a dovedit a fi destul de agitată. Am intrat în tura de după-amiază cu speranţa şi bănuiala că va fi destul de linişte, că lumea stă pe-acasă şi huzureşte, însă uitasem că nu mă mai aflu într-o ţară de îmbuibaţi de "porcării" şi altele, în care sărbătorile sunt departe de a se termina, ci într-o alta cu un alt gen de "leneşi", că doar nu-s puţini ăia care-şi iau concediu şi în zilele de până în week-end. Aşa că magazinul s-a umplut de "castraveţi" în care a dat boala unei a doua şarje de cumpărături, aşa, ca de început de an, nu că ar fi rămas fără de-ale gurii, că de-astea avem prea puţine-n "galantare", ci doar de dragul de a-şi umple timpul şi spaţiul cu vreun chilipir sau o ţoală-doo.
Tot atunci ni s-a livrat o maşină uriaşă de "Umlagerung" (adică marfă trimisă cu drag şi dor de alte filiale ghiftuite), ocazie cu care s-a defectat cu succes liftul mult necesar. Ceea ce a blocat cel puţin trei persoane (dintre care una cu marfa în stradă) de la procesul muncii de rutină. M-am trezit (relativ) singură la o casă cu mulţi clienţi nerăbdători, cu diverse doleanţe, cu o cheie (inspirată şefă) suplimentară pentru proceduri speciale (schimb de marfă, vânzare pentru personal, suprimări de bonuri greşite pentru clienţi nehotărâţi sau neatenţii de-ale mele etc) şi pe post de telefonistă.
Nu ştiu dacă am mai spus cândva, posibil că da, că nu îmi place să vorbesc la telefon, mai ales dacă nu-i pe limba mea. De data asta mi-a venit iar rândul. O şefă de district (după voce ea îmi părea) cu semnal prost la telefon, dar cu răbdare, cred, fiindcă nu aveam pe cine să-i dau la "raport", apoi o clientă căreia îi era lene să meargă în altă filială să vadă dacă găseşte nu ştiu ce perdele şi care m-a rugat să sun şi să întreb. Mare corvoadă mare, încercam s-o dau cotită că nu cunosc numerele de telefon, apoi mi-am amintit de-o listă în care am găsit numărul salvator. Scuipa-m-aş de deochi, că bine m-am mai descurcat şi i-am rezervat ăleia perdelele, cu o oareşce bâlbâială, dar ce mai contează, nu?
Un alt capitol al aventurii mele muncitoreşti din magazin este reprezentat de o anumită categorie de clienţi: copiii lor. Unii. Cei ce ne vizitează (aproape) zilnic şi devastează anumite zone din magazin. Alea cu jucării şi alte obiecte ce pot fi surse de distracţie. Cunosc cel puţin doi astfel de "draci" care vin însoţiţi de o bunică (sau un bunic, după disponibilităţi) şi pe care am început (în limita posibilităţilor) să-i urmăresc cu privirea, chiar dacă atenţia mea specială nu ajută. În permanenţă vor ceva de jucărie, în permanenţă vor ceva dulce, în permanenţă mută lucruri dintr-un loc într-altul al magazinului. Dacă li se refuză urlă şi se schimonosesc din toţi rărunchii până primesc ceea ce-şi doresc şi să tacă.
Ultima distracţie sunt nişte cronometre (ceasuri sau cum naiba le zice) de bucătărie pe care le întorci şi după timpul fixat de tine te anunţă când e haleala gata. Aceste cronometre sună zilnic la noi în magazin întoarse de clienţi curioşi şi de aceşti draci de copii care le întorc în ambele sensuri cu un fel de "ură" şi de forţă care le schimonosesc feţele îndrăcite, greu de descris.
În general atmosfera cu colegii şi şefii este bună. Unele mai povestesc despre ele, altele păstrează discreţia, una e de curând gravidă şi mai mult nu vine, o alta s-a mutat în altă filială, o alta şi-a luat în serios rolul de şefă şi manifestă uneori exces de zel. Are un fel de-a-şi exprima părerea, o intonaţie ca şi cum ar fi în permanenţă deranjată de ceva.
În ultima vreme am început să uit ce fac în momentele imediat înainte scurse, aşa că mă simt nesigură de mine şi prefer să verific mărunţişuri de genul am încuiat nu ştiu ce uşă?, mi-am luat toate lucrurile? etc. E clar, îmbătrânesc. Şi enervez şefi. Acum vreo două zile de-abia ce ieşeam din camera personalului şi m-am întors nesigură din drum. Programul meu "începuse" de vreo 2 minute, celelalte două colege ieşiseră. La a doua ieşire m-a întâmpinat "deranjata" care-şi termina tura şi care nu s-a abţinut să-mi arate ceasul (inexistent) de la mână cum că programul a început deja, dar care nu îşi aminteşte (şi nici că ar interesa-o, fiindcă nu e treaba ei, a nimănui de fapt) când ajung prea devreme (din cauză că regia autonomă de trenuri nemţeşti a hotărât să suspende permanent o cursă din planul de călătorii) şi fac muncă voluntară şi relaxată ca să nu mă plictisesc. Absurd gest, nu? Evit să mă enervez şi să comentez ceva de faţă cu ea. Dar fleacuri ca ăsta mă calcă excesiv pe nervi. Că doar (sper că) a observat că mă străduiesc să-mi dau silinţa şi îmi manifest interesul pentru munca pe care o prestez, că mulţumesc sau mă scuz când e cazul şi rămân neremunerată (ca toată lumea de altfel) după program pentru procedurile de închidere. Cam aşa... Mai am 4 luni. Dup-aia Dumnezeu cu mila, că nu reuşesc să iau o decizie şi să spun vreau mai departe in magazin. Nu în ăsta. Sper să piardă ăştia (patronii) procesul care li se intentează, fiindcă momentan nu oferă nimic şi în favoarea angajatului.
Tot atunci ni s-a livrat o maşină uriaşă de "Umlagerung" (adică marfă trimisă cu drag şi dor de alte filiale ghiftuite), ocazie cu care s-a defectat cu succes liftul mult necesar. Ceea ce a blocat cel puţin trei persoane (dintre care una cu marfa în stradă) de la procesul muncii de rutină. M-am trezit (relativ) singură la o casă cu mulţi clienţi nerăbdători, cu diverse doleanţe, cu o cheie (inspirată şefă) suplimentară pentru proceduri speciale (schimb de marfă, vânzare pentru personal, suprimări de bonuri greşite pentru clienţi nehotărâţi sau neatenţii de-ale mele etc) şi pe post de telefonistă.
Nu ştiu dacă am mai spus cândva, posibil că da, că nu îmi place să vorbesc la telefon, mai ales dacă nu-i pe limba mea. De data asta mi-a venit iar rândul. O şefă de district (după voce ea îmi părea) cu semnal prost la telefon, dar cu răbdare, cred, fiindcă nu aveam pe cine să-i dau la "raport", apoi o clientă căreia îi era lene să meargă în altă filială să vadă dacă găseşte nu ştiu ce perdele şi care m-a rugat să sun şi să întreb. Mare corvoadă mare, încercam s-o dau cotită că nu cunosc numerele de telefon, apoi mi-am amintit de-o listă în care am găsit numărul salvator. Scuipa-m-aş de deochi, că bine m-am mai descurcat şi i-am rezervat ăleia perdelele, cu o oareşce bâlbâială, dar ce mai contează, nu?
Un alt capitol al aventurii mele muncitoreşti din magazin este reprezentat de o anumită categorie de clienţi: copiii lor. Unii. Cei ce ne vizitează (aproape) zilnic şi devastează anumite zone din magazin. Alea cu jucării şi alte obiecte ce pot fi surse de distracţie. Cunosc cel puţin doi astfel de "draci" care vin însoţiţi de o bunică (sau un bunic, după disponibilităţi) şi pe care am început (în limita posibilităţilor) să-i urmăresc cu privirea, chiar dacă atenţia mea specială nu ajută. În permanenţă vor ceva de jucărie, în permanenţă vor ceva dulce, în permanenţă mută lucruri dintr-un loc într-altul al magazinului. Dacă li se refuză urlă şi se schimonosesc din toţi rărunchii până primesc ceea ce-şi doresc şi să tacă.
Ultima distracţie sunt nişte cronometre (ceasuri sau cum naiba le zice) de bucătărie pe care le întorci şi după timpul fixat de tine te anunţă când e haleala gata. Aceste cronometre sună zilnic la noi în magazin întoarse de clienţi curioşi şi de aceşti draci de copii care le întorc în ambele sensuri cu un fel de "ură" şi de forţă care le schimonosesc feţele îndrăcite, greu de descris.
În general atmosfera cu colegii şi şefii este bună. Unele mai povestesc despre ele, altele păstrează discreţia, una e de curând gravidă şi mai mult nu vine, o alta s-a mutat în altă filială, o alta şi-a luat în serios rolul de şefă şi manifestă uneori exces de zel. Are un fel de-a-şi exprima părerea, o intonaţie ca şi cum ar fi în permanenţă deranjată de ceva.
În ultima vreme am început să uit ce fac în momentele imediat înainte scurse, aşa că mă simt nesigură de mine şi prefer să verific mărunţişuri de genul am încuiat nu ştiu ce uşă?, mi-am luat toate lucrurile? etc. E clar, îmbătrânesc. Şi enervez şefi. Acum vreo două zile de-abia ce ieşeam din camera personalului şi m-am întors nesigură din drum. Programul meu "începuse" de vreo 2 minute, celelalte două colege ieşiseră. La a doua ieşire m-a întâmpinat "deranjata" care-şi termina tura şi care nu s-a abţinut să-mi arate ceasul (inexistent) de la mână cum că programul a început deja, dar care nu îşi aminteşte (şi nici că ar interesa-o, fiindcă nu e treaba ei, a nimănui de fapt) când ajung prea devreme (din cauză că regia autonomă de trenuri nemţeşti a hotărât să suspende permanent o cursă din planul de călătorii) şi fac muncă voluntară şi relaxată ca să nu mă plictisesc. Absurd gest, nu? Evit să mă enervez şi să comentez ceva de faţă cu ea. Dar fleacuri ca ăsta mă calcă excesiv pe nervi. Că doar (sper că) a observat că mă străduiesc să-mi dau silinţa şi îmi manifest interesul pentru munca pe care o prestez, că mulţumesc sau mă scuz când e cazul şi rămân neremunerată (ca toată lumea de altfel) după program pentru procedurile de închidere. Cam aşa... Mai am 4 luni. Dup-aia Dumnezeu cu mila, că nu reuşesc să iau o decizie şi să spun vreau mai departe in magazin. Nu în ăsta. Sper să piardă ăştia (patronii) procesul care li se intentează, fiindcă momentan nu oferă nimic şi în favoarea angajatului.
03 ianuarie 2008
Mda
Aeroporturile din Bucureşti sunt închise din cauza zăpezii. Ai mei sunt blocaţi în Cluj. Fuck încălzire globală! Bine că m-a sunat tata între timp. Cât priveam ştirile mi-i imaginam pe undeva suspendaţi prin aer neavând unde să aterizeze. Dar tot nu pot să mă calmez.
Timp de bloguit
Ai mei tocmai plecară. M-am trezit o dată cu ei şi cu găinile. Desigur că nu mai trag nici-un somn până nu aflu că au ajuns în siguranţă. Sper că dispare şi ultima rafală de vânt puternic în momentul sosirii lor acasă. Am casa iarăşi goală. Lumea multă face haos, aşa că urmează o repriză de ordine şi curăţenie, o tonă de rufe de spălat şi altele.
Desigur că mă dezobişnuisem de obiceiurile lor. Tata între timp nu mai mănâncă mult iubiţii lui ardei iuţi, fiindcă dau arsuri de stomac, are atitudini tot mai fataliste şi vrea să se retragă la ţară unde şi-a tot amenajat anul trecut, mama moare de frig, aşa că zilele astea au duduit caloriferele şi tot n-a fost destul, fiindcă pe saltea e mai rece, trage peretele, mai e curent nu ştiu de unde, deci o căciulă şi un halat în plus sunt absolut necesare, castraveţii (aka frăţiorul şi cumnăţica) nu s-au dezvăţat de pierdut nopţile aiurea, ăsta le e ceasul biologic, ceea ce tata nu poate înţelege, aşa cum nu înţelege de ce nu vor să se lase de fumat. Tata a pozat tot ce a apucat, inclusiv un cub metalic care indica o masă de nefumători într-o pizzeria, nu s-a plimbat mai deloc pe motiv că unele lucruri le-a văzut deja cu un an şi ceva înainte şi nu mai are rost să dea bani, dar a învăţat să joace sudoku şi să asculte realitatea tv online. Şi bineînţeles şi-a dorit nespus să mă drăgălească şi să mă pupe pe ochi, aşa cu "scuipat" cum au unii obiceiul, ceea ce pe mine mă enervează, deşi îi înţeleg afecţiunea şi dorul.
Am fost destul de certăreaţă cu ei, numai din motivul că m-am obişnuit cu o anumită ordine, cu un algoritm personal, amândouă date peste cap de felul diferit al celorlalţi de a fi. Ceea ce n-ar fi trebuit.
Ce să mai povestesc? De Ajunul Crăciunului au venit şi părinţii lui D la noi. Am avut un brăduţ drăguţ cu multe, multe cadouri sub el, aşa ca niciodată. Cele mai multe au fost pentru mine, strânse de D cu timpul: mult dorita sapă cu care o să-mi pun flori în grădină la primăvară, mult doritul parfum şi alte mărunţişuri. D a primit în sfârşit (tot din banii lui, dar după o idee de-a mea) o maşină de tuns, aşa că nu mai are pretext să-l invite sau să-l viziteze pe unchiul frizerie gratis.
Am făcut o tură prin Phantasialand, m-am dat în căluşei, în trenul "groazei" şi l-am înjurat pe michaeljackson în timp ce înduram cu stoicism o tură într-un montagne russe jumătate pe întuneric, favoritul lui, cică. Frati-miu a vrut din prima la una dintre cele mai nasoale maşinării şi a ameţit, dar nu s-a lăsat până nu le-a probat pe toate.
În penultima zi a anului i-am dus la piscină unde era superfull de alţi castraveţi bălăcitori.
S-au mai dus la pompieri la socru-meu, s-au dus în mină la Bochum, au jucat noaptea şi nu mai ştiu ce au mai făcut.
Acum sunt probabil în aeroport şi or să se mire cât de grele le sunt bagajele. Desigur le-am dat un geamantan în plus, noroc că au avut de unde lua, fiindcă în prima zi a sejurului lor lui tata îi era ciudă când a aflat că puteau căra până la 80kg cu totul şi aşa mi-ar fi putut strecura şi vreo două bucăţi de carne. Mi-au adus totuşi varză de sarmale, şorici şi trandafiri olteneşti pe care i-am preparat, mâncat şi jumătate din ele congelat. Şoricul desigur că nu îmi mai place, iar cârnaţii sunt greu de digerat. Mi-au adus ţuică, miere şi vişinată. Şi bineînţeles, mi-au adus cărţi.
Nu mi-a tihnit de bloguit, nici de citit pe-ale altora. Am de recuperat. ;)
Cam asta e...
Desigur că mă dezobişnuisem de obiceiurile lor. Tata între timp nu mai mănâncă mult iubiţii lui ardei iuţi, fiindcă dau arsuri de stomac, are atitudini tot mai fataliste şi vrea să se retragă la ţară unde şi-a tot amenajat anul trecut, mama moare de frig, aşa că zilele astea au duduit caloriferele şi tot n-a fost destul, fiindcă pe saltea e mai rece, trage peretele, mai e curent nu ştiu de unde, deci o căciulă şi un halat în plus sunt absolut necesare, castraveţii (aka frăţiorul şi cumnăţica) nu s-au dezvăţat de pierdut nopţile aiurea, ăsta le e ceasul biologic, ceea ce tata nu poate înţelege, aşa cum nu înţelege de ce nu vor să se lase de fumat. Tata a pozat tot ce a apucat, inclusiv un cub metalic care indica o masă de nefumători într-o pizzeria, nu s-a plimbat mai deloc pe motiv că unele lucruri le-a văzut deja cu un an şi ceva înainte şi nu mai are rost să dea bani, dar a învăţat să joace sudoku şi să asculte realitatea tv online. Şi bineînţeles şi-a dorit nespus să mă drăgălească şi să mă pupe pe ochi, aşa cu "scuipat" cum au unii obiceiul, ceea ce pe mine mă enervează, deşi îi înţeleg afecţiunea şi dorul.
Am fost destul de certăreaţă cu ei, numai din motivul că m-am obişnuit cu o anumită ordine, cu un algoritm personal, amândouă date peste cap de felul diferit al celorlalţi de a fi. Ceea ce n-ar fi trebuit.
Ce să mai povestesc? De Ajunul Crăciunului au venit şi părinţii lui D la noi. Am avut un brăduţ drăguţ cu multe, multe cadouri sub el, aşa ca niciodată. Cele mai multe au fost pentru mine, strânse de D cu timpul: mult dorita sapă cu care o să-mi pun flori în grădină la primăvară, mult doritul parfum şi alte mărunţişuri. D a primit în sfârşit (tot din banii lui, dar după o idee de-a mea) o maşină de tuns, aşa că nu mai are pretext să-l invite sau să-l viziteze pe unchiul frizerie gratis.
Am făcut o tură prin Phantasialand, m-am dat în căluşei, în trenul "groazei" şi l-am înjurat pe michaeljackson în timp ce înduram cu stoicism o tură într-un montagne russe jumătate pe întuneric, favoritul lui, cică. Frati-miu a vrut din prima la una dintre cele mai nasoale maşinării şi a ameţit, dar nu s-a lăsat până nu le-a probat pe toate.
În penultima zi a anului i-am dus la piscină unde era superfull de alţi castraveţi bălăcitori.
S-au mai dus la pompieri la socru-meu, s-au dus în mină la Bochum, au jucat noaptea şi nu mai ştiu ce au mai făcut.
Acum sunt probabil în aeroport şi or să se mire cât de grele le sunt bagajele. Desigur le-am dat un geamantan în plus, noroc că au avut de unde lua, fiindcă în prima zi a sejurului lor lui tata îi era ciudă când a aflat că puteau căra până la 80kg cu totul şi aşa mi-ar fi putut strecura şi vreo două bucăţi de carne. Mi-au adus totuşi varză de sarmale, şorici şi trandafiri olteneşti pe care i-am preparat, mâncat şi jumătate din ele congelat. Şoricul desigur că nu îmi mai place, iar cârnaţii sunt greu de digerat. Mi-au adus ţuică, miere şi vişinată. Şi bineînţeles, mi-au adus cărţi.
Nu mi-a tihnit de bloguit, nici de citit pe-ale altora. Am de recuperat. ;)
Cam asta e...
01 ianuarie 2008
La multi ani, 2008
E Întâi-Vasile. Am neşte musafiri. Ai mei mai au două zile şi pleacă. Am avut un Crăciun mişto, cu multe cadouri, cele mai multe pentru mine. :D Aş avea multe de povestit, dar amân pe mai târziu. Sper să mai fiu în stare. Din proprie iniţiativă nu am făcut urări nimănui pe nici-o cale. Sper să nu se supere nimeni. :) Sper că am alunecat bine în noul an pe post de pirotehnist cu ceva dureri acute de stomac. Mâine mă duc la treabă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)