Prima zi de muncă din 2008 a fost pe 2 ianuarie şi s-a dovedit a fi destul de agitată. Am intrat în tura de după-amiază cu speranţa şi bănuiala că va fi destul de linişte, că lumea stă pe-acasă şi huzureşte, însă uitasem că nu mă mai aflu într-o ţară de îmbuibaţi de "porcării" şi altele, în care sărbătorile sunt departe de a se termina, ci într-o alta cu un alt gen de "leneşi", că doar nu-s puţini ăia care-şi iau concediu şi în zilele de până în week-end. Aşa că magazinul s-a umplut de "castraveţi" în care a dat boala unei a doua şarje de cumpărături, aşa, ca de început de an, nu că ar fi rămas fără de-ale gurii, că de-astea avem prea puţine-n "galantare", ci doar de dragul de a-şi umple timpul şi spaţiul cu vreun chilipir sau o ţoală-doo.
Tot atunci ni s-a livrat o maşină uriaşă de "Umlagerung" (adică marfă trimisă cu drag şi dor de alte filiale ghiftuite), ocazie cu care s-a defectat cu succes liftul mult necesar. Ceea ce a blocat cel puţin trei persoane (dintre care una cu marfa în stradă) de la procesul muncii de rutină. M-am trezit (relativ) singură la o casă cu mulţi clienţi nerăbdători, cu diverse doleanţe, cu o cheie (inspirată şefă) suplimentară pentru proceduri speciale (schimb de marfă, vânzare pentru personal, suprimări de bonuri greşite pentru clienţi nehotărâţi sau neatenţii de-ale mele etc) şi pe post de telefonistă.
Nu ştiu dacă am mai spus cândva, posibil că da, că nu îmi place să vorbesc la telefon, mai ales dacă nu-i pe limba mea. De data asta mi-a venit iar rândul. O şefă de district (după voce ea îmi părea) cu semnal prost la telefon, dar cu răbdare, cred, fiindcă nu aveam pe cine să-i dau la "raport", apoi o clientă căreia îi era lene să meargă în altă filială să vadă dacă găseşte nu ştiu ce perdele şi care m-a rugat să sun şi să întreb. Mare corvoadă mare, încercam s-o dau cotită că nu cunosc numerele de telefon, apoi mi-am amintit de-o listă în care am găsit numărul salvator. Scuipa-m-aş de deochi, că bine m-am mai descurcat şi i-am rezervat ăleia perdelele, cu o oareşce bâlbâială, dar ce mai contează, nu?
Un alt capitol al aventurii mele muncitoreşti din magazin este reprezentat de o anumită categorie de clienţi: copiii lor. Unii. Cei ce ne vizitează (aproape) zilnic şi devastează anumite zone din magazin. Alea cu jucării şi alte obiecte ce pot fi surse de distracţie. Cunosc cel puţin doi astfel de "draci" care vin însoţiţi de o bunică (sau un bunic, după disponibilităţi) şi pe care am început (în limita posibilităţilor) să-i urmăresc cu privirea, chiar dacă atenţia mea specială nu ajută. În permanenţă vor ceva de jucărie, în permanenţă vor ceva dulce, în permanenţă mută lucruri dintr-un loc într-altul al magazinului. Dacă li se refuză urlă şi se schimonosesc din toţi rărunchii până primesc ceea ce-şi doresc şi să tacă.
Ultima distracţie sunt nişte cronometre (ceasuri sau cum naiba le zice) de bucătărie pe care le întorci şi după timpul fixat de tine te anunţă când e haleala gata. Aceste cronometre sună zilnic la noi în magazin întoarse de clienţi curioşi şi de aceşti draci de copii care le întorc în ambele sensuri cu un fel de "ură" şi de forţă care le schimonosesc feţele îndrăcite, greu de descris.
În general atmosfera cu colegii şi şefii este bună. Unele mai povestesc despre ele, altele păstrează discreţia, una e de curând gravidă şi mai mult nu vine, o alta s-a mutat în altă filială, o alta şi-a luat în serios rolul de şefă şi manifestă uneori exces de zel. Are un fel de-a-şi exprima părerea, o intonaţie ca şi cum ar fi în permanenţă deranjată de ceva.
În ultima vreme am început să uit ce fac în momentele imediat înainte scurse, aşa că mă simt nesigură de mine şi prefer să verific mărunţişuri de genul am încuiat nu ştiu ce uşă?, mi-am luat toate lucrurile? etc. E clar, îmbătrânesc. Şi enervez şefi. Acum vreo două zile de-abia ce ieşeam din camera personalului şi m-am întors nesigură din drum. Programul meu "începuse" de vreo 2 minute, celelalte două colege ieşiseră. La a doua ieşire m-a întâmpinat "deranjata" care-şi termina tura şi care nu s-a abţinut să-mi arate ceasul (inexistent) de la mână cum că programul a început deja, dar care nu îşi aminteşte (şi nici că ar interesa-o, fiindcă nu e treaba ei, a nimănui de fapt) când ajung prea devreme (din cauză că regia autonomă de trenuri nemţeşti a hotărât să suspende permanent o cursă din planul de călătorii) şi fac muncă voluntară şi relaxată ca să nu mă plictisesc. Absurd gest, nu? Evit să mă enervez şi să comentez ceva de faţă cu ea. Dar fleacuri ca ăsta mă calcă excesiv pe nervi. Că doar (sper că) a observat că mă străduiesc să-mi dau silinţa şi îmi manifest interesul pentru munca pe care o prestez, că mulţumesc sau mă scuz când e cazul şi rămân neremunerată (ca toată lumea de altfel) după program pentru procedurile de închidere. Cam aşa... Mai am 4 luni. Dup-aia Dumnezeu cu mila, că nu reuşesc să iau o decizie şi să spun vreau mai departe in magazin. Nu în ăsta. Sper să piardă ăştia (patronii) procesul care li se intentează, fiindcă momentan nu oferă nimic şi în favoarea angajatului.
