Geaca neagră de piele

Mi-a amintit de geaca de motor a lui T. :-|
Neagra de motor cu care am dormit în braţe în noaptea în care ai uitat-o la mine.

Eram unul din ăia zecemii. Mergeam pe străzi urlând şi zdrăngănind din ce puteam. Bac-ul la 7 materii era o chestie nasoală. "Nu aveam timp să-l pregătim". Nu mai vorbesc de programă care oricum era un haos. Umblam aşadar pe bulevardele Bucureştiului de la un minister la altul şi puţin îmi păsa că dau Bac-ul la 7 sau 15 materii. Eu mă gândeam la tine. Trecuseră vreo 3 săptămâni şi nu aveam nici-un semn, în afară de (în sfârşit) vestea că ai să vii. Băteam bulevardele şi mă bucuram în mine. Îţi trimisesem aşa cum mi-ai cerut. Două scrisori cu un patrufoi albastru desenat pe ele. Le-aş mai citi acum o dată, să mă jenez de inepţiile mele de adolescentă îndrăgostită.
Mi-ai făcut semn c-o uitătură spre bucătărie. Ai intrat pe geam dinspre balcon şi te-ai aşezat turceşte pe jos. M-ai sărutat ca şi cum cele 4 săptămâni dintre noi nu ar fi existat. Te-ai scuzat că n-ai avut timp şi am înţeles. Nu ştiu de ce ai insistat să promiţi ceva ce nu îţi stă în mână. Parcul, filmul, strânsul genunchilor, jocul tălpilor pe sub masă, mirosul tău din geaca de piele, pachetul de ţigarete uitat şi el, motanul răvăşit pe frunte, zâmbetul tău cu încreţituri calde pe tâmple. Cu astea am rămas un timp. Nedeterminat.

Untergang

Lesung mit Mircea Cărtărescu

Sâmbăta viitoare mă duc la Bochum să-l văd pe Cărtă, adică aici. Apropos, cum e posibil ca într-o lună (cât durează acest aşa-zis festival de cultură românească) să se organizeze doar 3-4 evenimente şi atât? :o

Complimente de la un chinez singur

Stăteam pe lângă casă, puneam haine pe umeraş (ocupaţia mea favorită în magazin), iar şefa se învârtea cu diverse mărunţişuri prin zonă. În acest răstimp intră un chinez râzând de unul singur. Ne-am uitat una la alta un pic uimite, lăsându-l să treacă pe lângă noi. După un timp se întoarce la fel de zâmbăreţ cu o pătură care costa mai mult decât şi-a imaginat. În timp ce mă pregăteam să scanez pătura care nu trebuia, îmi oferă un pliant din teancul pe care-l căra cu el. Făcea reclamă la lecţii cu probe gratuite de Tai Chi şi altele asemănătoare. Mi-am explicat instant de ce era binedispus chinezul. Stătea bine cu energiile. I-am spus omului că posibil pătura aceea nu era ceea ce voia să cumpere. După ce s-a întors cu o alta pe care am încasat-o, a început să rânjească la mine spunând că nu a mai văzut niciodată "so eine nette Frau" (nett înseamnă mai mult "amabil", dar el cred că s-a gândit la altceva, prea era entuziasmat) la care i-am răspuns cu falsă modestie că nu sunt singura femeie amabilă (drăguţă) pe lume. Chinezul cred că îşi doreşte ceva greu accesibil. Poate va avea noroc.
Din superstiţie (am unele sechele) marţea port roşu. Tot cu roşu am purtat azi o pereche de bichini. Aşa că n-am plecat cu dureri de cap. Cum am intuit, chinezul deborda de energie pozitivă. :D

Listă interminabilă

...de îmi place/nu-mi place. Nu m-a lepşuit nimeni încă, dar nici răbdare nu mai am.

+

Chagall, freziile, parfumul de liliac, îngheţata cu caramel, bomboanele cu lapte, începuturile, atingerea mâinilor sau a picioarelor pe sub masă, cuverturile de pat, ordinea în manieră proprie a lucrurilor din casă, să curăţ legumele într-o punguţă sau pe o bucată de hârtie (şi nu în chiuvetă), Band Of Horses, să cânt prin încăperi cu ecou (gen scara blocului sau biserici), mângâierile pe burtă ale lui T, să pun flori în grădină, să ajut un bătrân sau o persoană cu handicap sau un copil plângând să coboare pe scara rulantă, (mai nou) Hrabal, puzzle-urile nu prea mari, să cos la gobelin (deocamdată primul şi ultimul, rămas neterminat), să pun haine pe umeraş în magazin, să curăţ trandafirii (florile în general) de uscături/ofilituri, bomboanele cu cafea, Kirschstreuselkuchen, Käsekuchen, Thomas Godoj (superstarul, dar nu şi ceea ce cântă), portugheza cu accent brazilian, Madredeus, Van Gogh, pozele cu păsări, biciclete sau ganguri, marionetele, narcisele albe, trandafirii multicolori, să mă spăl pe mâini, cocktail-ul meu de cacao cu lapte şi un strop de cappuccino/cafea, Kochen und geniessen, să colecţionez reţete culinare, să decupez, să citesc în timp ce mestec în dulceaţa care fierbe, să găsesc în cutie scrisori private (ceea ce e tot mai rar), să scriu pe blog, să-mi fotografiez grădina, puii de găină de toate vârstele, să scarpin pisicile, să pup caii pe bot, să mă întind pe iarbă în grădină, oamenii comunicativi şi binedispuşi, ceaiurile cu rom, tiramisu, Debussy, vocile lui Bruce Springsteen, Chris Isaak, Michael Stipe, Cohen, veiozele, să citesc în tren/tramvai, să golesc cât mai repede ambalajele ca să le arunc, să cumpăr cărţi, să împachetez (artistic) daruri, să pun limba pe pereţi (gustul de calciu probabil), jachetele, zgomotul de lemne arzând în sobă, mesele în familie când ne ducem pe la ţară, casa bunică-mii, lăzile de zestre vechi pictate etc

-

ciorba de burtă, carnea de miel, mincinoşii, beţivii, oamenii închişi, cei care au tendinţa să certe, să se răstească sau să umilească, neîngrijiţii, pantofii cu toc mare sau ascuţit sau ambele (deci incomozi), patul deranjat, să mă întind în aşternut în alte haine decât pijamaua, clienţii care fură, mănâncă sau îşi lasă câinii să-şi facă nevoile în magazin, cei care fură flori din grădină, cei care au furat ca fier vechi grătarul de la intrarea în scara blocului din Bucureşti (grătar care a rezistat până atunci cel puţin 20 de ani), să fiu nevoită să mă pup cu diverşi nespălaţi, zgomotul aspiratorului vecinilor de deasupra, scandalagiii, simetriile, propriile mâini şi picioare îngheţate, mitocanii cu pachet de muşchi şi creier zero, iepuraşul de paşti, superevlavioşii care-şi fac crucile până-n pământ, care-l invocă pe Bunul D-zeu peste tot, dar te toacă pe la colţuri cu proximele ocazii, lipsa de buzunare, spatele dezgolit (mi se face frig), nespălaţii, Paul Potts, intonaţia de tabloidişti a distruşilor care prezintă ştirile şi reportajele la televiziunile româneşti, să plâng în public (mă abţin pe cât pot), să spun te iubesc celor din familie (cred că nu mai e necesar), „mimozele” şi sclifositele, pretenţioşii, snobii, Jörg Pilawa de la ARD, fricoşii absurzi, să şterg praful, să dau telefoane la necunoscuţi sau să răspund la telefon etc

Mi-am luat crizanteme

... pe care le-am plantat astăzi aici (în locul câmpului de buruieni):

Bonus: se apropie recolta de mere.

PS - Am salvat (parţial) un soc sufocat de iederă. Între timp mă gândeam că există şi oameni aşa ca iedera, strâns lipiţi şi dependenţi de zidul pe care s-au căţărat şi la care nu mai renunţă.

Cronică la aproapecapătul ultimului conced pe anul ăsta

În afară de vizitat un sicriu ocupat, de pictat un tablou, de vizionat vreo două filme, de rupt picioarele şi de cumpărat diverse prin Düsseldorf unde cel mai probabil am contractat un virusel, fiindcă mă râcâie în gât, de preparat un cataif şi un tort cu vin, de rupt buruienile din grădină ca să nu mă mai gândesc la prostii, de tras o curăţenie, de spălat (şi călcat) un munte de rufe, de primit un instalator şi un îndrumător de statistică, de frecat menta pe net, de citit şi de dormit până târziu, nu am mai făcut nimic.

Superlecker

Am făcut alaltăieri un tort superdelicios cu mere şi vin alb. Te invit şi pe tine la o cafea şi o felie de tort. Reţeta o găseşti aici.

Mică aluzie la convingere

Vine la un moment dat şi ziua în care insişti să calci cu totul în ridicol. Te ridici cu un curaj ezitant, cu un braţ pe lângă corp şi cu celălalt ţinându-se de el şi afirmi (încercând să crezi chiar tu însuţi) una dintre cele mai ruşinoase minciuni cu speranţa că poate te alegi cu ceva, justificând că "so sagte unser Kunstlehrer" şi îngăimând nonsensuri fracturate, iar apoi se confirmă cât de scurte-i sunt picioarele în timp ce spotul îţi zăboveşte a ruşine preţ de o mână de secunde (un infinit) pe figură. Întorci privirea în stânga sau în dreapta (numai să nu ţi se poată citi în ea) şi realizezi abia acum, aproape suprins, că ai luat-o ca o vacă beată prin mărăciniş.

Mai durează umpic

M-am apucat de scris. După o introducere scurtă, pripită şi banală am salvat şi am închis. Aş merge mai departe, ar fi atâtea de depănat... Numai că n-am condei. E ceva ce se lasă greu, ca noroiul de pe cizmele de cauciuc după ce-ai umblat cu ele pe pământul inundat. Mă opresc atât de repede fiindcă mi-e teamă că dacă "mă bag" nu mai ies prea curând. Am nevoie să fiu singură. Să nu am pe cine să neglijez, decât cel mult pe mine. Să mă adâncesc în mine cu muzici, bomboane, hoinăreli, poezii, cărţi, cu propriile jurnale naive şi prost scrise de adolescentă. Aş fugi o vreme de-acasă şi n-am curaj. Cred că depind (nesănătos de) mult de părerea lor şi de conştienţa că ei n-au de ce să-şi facă griji. Adunătură de ignoranţi mediocri, ce ştiţi voi? Mai departe de oalele cu preparate aduse de catering, de decoraţiuni interioare cu organza şi lumânări, de curăţenii obsesive şi de "unde ne petrecem concediul" în timp ce ronţăim un chips nu mai există nimic altceva. Hău total.
Priveam cu detaşare grupul de guralivi. Treceau pe lângă mine hărmălaia, râsetele lor, nonsensurile lui R, căţărăturile lui M pe tocul uşii, scârţâitul cuţitelor pe farfurie, fâsâitul sticlelor de apă minerală cu bule şi grija bunicii de-a-i vedea pe toţi aşezaţi comod şi avantajos în raport cu ceilalţi. Treceau toate acestea pe lângă mine, iar eu mă cufundam în mine ca un biscuit într-o ceaşcă de cafea fierbinte, lăsând zgomotul în urmă, ca şi cum aş fi păşit pe-un coridor spre o altă sală îndepărtată din care doar se mai aud crâmpeie în liniştea întunericului.
Am fost invitată să cânt în corul bisericii. Aş cânta cu drag, dar, să-mi fie iertat, n-am chef de transpiraţia, gazele şi gurile de canal ale bătrânilor în mijlocul cărora ar trebui să prestez. Se uitau cu toţii la mine şi aşteptau să mă hotărăsc, să zic "da, vin cel puţin să văd cum e", şi eu priveam prin ei dincolo de zidurile casei, iar ei continuau să aştepte un răspuns.

Ueah ueah

Bine ai venit pe lume, Andrei! Şi fiindcă n-am facut-o la timpul potrivit, adică acum vreo două luni juma', bine ai venit pe lume, Alessia Elena!



Van Morrison - Contacting My Angel

Puncte puncte

1. sunt geloasă
2. mă îndop cu cataif (adus de turc, mă refer la fideaua cu pricina şi preparat de mine cu 1 kg la zahăr la 1 litru de lapte :O )
3. neglijez altele prin casă şi mâzgălesc finally ceva:

Delaskela, ăsta eşti tu. :D

Am un gol pe dinăuntru. O mână de caramele bune de nimic. Gol şi caramele egal greaţă. Se întâmplă o dată la mai multe luni. Găsesc prilej să n-am ce face, deşi sunt multe lucruri care-mi fac cu ochiul. Şi-atunci îmi amintesc de tine, de noi, de canarul galben ca un gălbenuş, de angoasele proprii, de doruri egoiste. Un film care m-aşteaptă pe mine, răzgândit de altul, pe un teanc de filme. Nu e nicio coincidenţă că aseară îmi doream să-l văd. L-am luat fără ezitare şi l-am urmărit fără să aştept prea mult. Nu m-au lăsat nici nerăbdarea, nici tentaţia de a-l gusta ca pe o prăjitură încăpăţânat de arătoasă. Vreau să ies, să evadez, să-mi gust florile, altfel... 

RIP, Onkel K

Mă întreba S ceva mai devreme dacă mai scriu. I-am zis că pe blog încă mai scriu. Dar nu la asta se referea şi eu o ştiam. De literatură, din postura de creator, m-am cam îndepărtat. La fel de pictură. Din motive mai mult sau mai puţin dependente de mine, lipsă de timp, dar mai degrabă de dispoziţie, nu a mai ieşit nimic dintre mâinile mele de aur. Cineva îmi spunea la un moment dat că am o dungă aurie în zona mâinilor. Adică pot face cu ele mult bine. Cred. Cel mai bun lucru în ultima vreme ar fi să desfac pachete cu marfă. Sincer, mi-e dor să scriu, mi-e dor de nişte introspecţii de care am timp şi chef tocmai când nu fac altceva decât să pun nişte haine pe umeraş. Aş sta ore întregi aşa în linişte şi nu m-ar deranja. Acum câţiva ani împungeam timp de mai multe ore pe zi într-un gobelin la care am lucrat două veri la rând, când era lumină suficientă. Două treimi sunt gata. A treia, începută în a treia vară, aşteaptă şi acum uitată într-un dulap. Poate îi va reveni rândul într-o bună zi. Am două săptămâni de concediu, mai mult băgate pe gât. Nu-i nimic, până la urmă am timp de mine. Nu plec nicăieri. Ci doar îmi mai fac un pic de ordine în dulăpior. Scutur pensulele de praf, şevaletul. S mă îndeamnă să-i fac un portret. Cum o fi. Idei am. Le-am schiţat pe nişte bucăţi de hârtie. Zac pe masă lângă o reţetă de tort de mere pe care vreau so copiez pentru cineva. Plănuiesc să-l mai prepar o dată, că tare bun mai e.
Zilele astea s-a lăsat cu mai multe vizite. Unii îmbătrânesc, alţii mor.
Îi vizitasem pe Onkel K şi pe familia lui acum câteva săptămâni. Am luat inspirată digicamera cu mine şi ne-am fotografiat. Nu fără supoziţia neexprimată (desigur) verbal că ar putea fi chiar ultima ocazie. Începutul săptămânii trecute a venit neîntârziat vestea că O.K a suferit complicaţii în urma unei operaţii, că zace inert şi cvasiinconştient.
A fost aşa cum mă aşteptam. O.K stă pe lista lungă (câteva săptămâni poate) de aşteptare la crematoriu. Până atunci îşi face loc ceremonia de despărţire, o întâlnire tăcută şi modestă, ca la carte. Îmi zboară mintea mereu cu totul în altă parte, numai la adormitul din sicriul închis nu. Mare comedie şi înmormântările astea. În afară de suferinţa pură din sufletele celor cărora le va lipsi într-adevăr, restul este teatru. Marionetele se îmbracă în negru, lăcrimează, ţin momente de reculegere, se folosesc de culegerile de cântece ale capelei şi îşi beau cafeaua oferită la modestul parastas şi unicul, cel mai probabil... Îmbrăţişez îndureraţii, ies pe cealaltă uşă a capelei, într-un cimitir exagerat de îngrijit şi nu ezit să îmi exprim verbal şi sincer celor de lângă mine că-mi doresc o înmormântare veselă, cu muzicanţi, cu mese în picioare şi fără doliu, pentru care chiar e posibil să las şi dispoziţie testamentară.

NRW Tag

Landul nostru a împlinit zilele astea 62 de ani. În fiecare an se sărbătoreşte într-un alt oraş. Veni şi rândul Wuppertal-ului. În birourile primăriei răsunară telefoane, se scriseră emailuri, se eliberară permise de transporturi speciale, băiatul meu lucră de zor. Săptămâna trecută îi zisei dragă, ia să-ţi scoţi şi tu nevasta la plimbare duminică. Îs deschise şi magazenele cu această ocazie, poate mă căpătuiesc cu neşte pantofi, poate şi-o curea, că vine toamna şi uite-aşa, are omul nevoie de ele... Şi ne luarăm noi sarsanalele-n-spinare şi-o pornirăm telelei nu înainte de a frühstücka din chifluţele şi brânza procurate deunăzi de acelaşi băiat în timp ce nevasta muncea cu drag şi spor într-un magazin filialist. Ne urcarăm în primul tren, apoi în primul tramvai suspendat (Schewbebahn) şi ajunserăm într-unul din cartiere cu centru de cumpărături unde era momentan închis, fiind duminică. La noi în land (nu ştiu dacă şi în celelalte) există 4 duminici pe an în care se deschid magazinele. Iar treaba asta se petrece undeva pe la prânz după slujbele religioase. Aterizarăm aşadar într-o zonă în care erau amplasate corturile a diverse instituţii vitale cum sunt poliţia, pompierii şi salvarea şi spitalele şi alte organizaţii aferente şi complementare. Ne-am întâlnit şi am stat de vorbă cu unul dintre colegii socrului meu de la pompieri şi salvare (care sunt mână în mână) care a ajuns şi prin România fie cu ajutoare, fie ca să pună la punct diverse staţii de salvare cum ar fi cea de la Sibiu. Printre altele am aflat cum s-au confruntat ei cu un accident de motoretă petrecut undeva în faţa maşinii lor cu care se deplasau pe un drum dinspre Piatra Neamţ spre Sighet şi cum n-au putut să acorde primul ajutor din cauza curioşilor ce se îngrămădiseră deasupra accidentatului, cum a venit (surprinzător de repede) o salvare românească din care au coborât doi inşi care l-au luat pe sus (fără alte menajamente) şi au plecat la fel de repede cum au venit. Cu această ocazie am aflat că nemţii au un cu totul alt sistem de salvare faţă de americani, în sensul că ei acordă primul ajutor la locul accidentului în nişte corturi speciale, ca un fel de minispitale, şi abia apoi se repartizează răniţii la spitalele din zonă în funcţie de urgenţele pe care sunt specializate. Am pus mâna pe o păpuşă din-aia pe care exersezi masajul cardiac şi respiraţia gură-la-gură şi am mai aflat câteva detalii pe care probabil le învăţasem teoretic deja şi pe la cursul de primul ajutor din facultate, tot degeaba dacă nu am beneficiat şi de practica propriu-zisă. În fine, am mai văzut nişte proiectile, mine şi grenade puse frumos într-o vitrină. Apoi am văzut nişte căţei dresaţi să umble şi să caute persoane în caz de calamităţi (cutremure, de exemplu), apoi nişte aranjamente făcute de poliţie prin care puteai să probezi senzaţia de pe scaun a unui accident produs la 40km/oră sau astmosfera dintr-o maşină răsturnată, am mai văzut o blindată şi o maşină de apă cu care se împrăştie vandalii. Am plecat dup-aia cu un Schwebebahn plin de oameni spre centrul Elberfeld şi ne-am întâlnit cu o sumedenie de corturi aparţinând circumscripţiilor şi oraşelor importante ale landului, fiecare cu diverse pliante cu oferte turistice şi posibilităţi de petrecere a timpului liber în zonă. Se exploatează turistic fiecare centimetru de oraş, de pădure, fiecare statuie sau monument, fiece castel sau stradă, şi mai ales se pune mare accent pe trasele de bicicletă. Păi să nu-ţi fie drag să te duci? Am intrat prin magazine şi n-am plecat decât c-o ciocolată pe care vrem s-o dăruim cuiva de ziua de naştere, în schimb ne-am umplut rucsacele cu pliante, cărticele şi cu 3 kg de mere din regiune, noua recoltă. Am ajuns într-o zonă în care comunităţile (în mare parte islamice) din regiune îşi ofereau specialităţile culinare. Am gustat o supă de măcriş de la nişte ruşi, nu înainte de-a-mi manifesta entuziasmul că mâncasem şi eu cândva aşa ceva crud când eram de-o şchioapă. Aşa s-a minunat una din tantiile de-acolo că în sfârşit uite cineva care nu confundă supa de măcriş cu cea ce varză acră (Sauerampfersuppe / Sauerkrautsuppe) încât am intrat în vorbă cu ea şi printre altele am aflat că a fost şi ea prin România, tot cu ajutoare şi tot prin Transilvania. La sfârşit m-a întrebat dacă merg pe la biserică şi mi-a dat o revistă. Încă o sectantă, mi-am zis, cu toate că mi-a plăcut spiritul ei deschis. Am plecat şi din Elberfeld şi ne-am dus în zona parcului Zoo. Acolo erau mai multe scene. Pe una dintre ele, unde am zăbovit noi mai mult, se desfăşurau nişte coruri, în mare parte de amatori pe care i-au dezavantajat microfoanele (deşi aveau nevoie de ele), părerea mea, dar să nu bombănim, a fost şoul pe gratis. Totuşi, cred că am ajuns cam pretenţioasă. Apoi am pozat neşte pinguini (ăia care s-au plimbat cu Schwebebahn-ul până la Zoo acum vreo doi ani) şi am mai ascultat o trupă din Köln (care aduceau a Zdob şi Zdub aşa umpic, ca stil) preţ de vreo doo piese, timp în care ne chiombeleam la nişte paraşutişti ce tocmai săriseră dintr-un avion, apoi am şters-o spre casă, fiindcă tocmai se anunţa o furtună care a anulat lansarea nuştiucăror baloane cu aer cald. Gata!