M-am apucat de scris. După o introducere scurtă, pripită şi banală am salvat şi am închis. Aş merge mai departe, ar fi atâtea de depănat... Numai că n-am condei. E ceva ce se lasă greu, ca noroiul de pe cizmele de cauciuc după ce-ai umblat cu ele pe pământul inundat. Mă opresc atât de repede fiindcă mi-e teamă că dacă "mă bag" nu mai ies prea curând. Am nevoie să fiu singură. Să nu am pe cine să neglijez, decât cel mult pe mine. Să mă adâncesc în mine cu muzici, bomboane, hoinăreli, poezii, cărţi, cu propriile jurnale naive şi prost scrise de adolescentă. Aş fugi o vreme de-acasă şi n-am curaj. Cred că depind (nesănătos de) mult de părerea lor şi de conştienţa că ei n-au de ce să-şi facă griji. Adunătură de ignoranţi mediocri, ce ştiţi voi? Mai departe de oalele cu preparate aduse de catering, de decoraţiuni interioare cu organza şi lumânări, de curăţenii obsesive şi de "unde ne petrecem concediul" în timp ce ronţăim un chips nu mai există nimic altceva. Hău total.
Priveam cu detaşare grupul de guralivi. Treceau pe lângă mine hărmălaia, râsetele lor, nonsensurile lui R, căţărăturile lui M pe tocul uşii, scârţâitul cuţitelor pe farfurie, fâsâitul sticlelor de apă minerală cu bule şi grija bunicii de-a-i vedea pe toţi aşezaţi comod şi avantajos în raport cu ceilalţi. Treceau toate acestea pe lângă mine, iar eu mă cufundam în mine ca un biscuit într-o ceaşcă de cafea fierbinte, lăsând zgomotul în urmă, ca şi cum aş fi păşit pe-un coridor spre o altă sală îndepărtată din care doar se mai aud crâmpeie în liniştea întunericului.
Am fost invitată să cânt în corul bisericii. Aş cânta cu drag, dar, să-mi fie iertat, n-am chef de transpiraţia, gazele şi gurile de canal ale bătrânilor în mijlocul cărora ar trebui să prestez. Se uitau cu toţii la mine şi aşteptau să mă hotărăsc, să zic "da, vin cel puţin să văd cum e", şi eu priveam prin ei dincolo de zidurile casei, iar ei continuau să aştepte un răspuns.
