Mă întreba S ceva mai devreme dacă mai scriu. I-am zis că pe blog încă mai scriu. Dar nu la asta se referea şi eu o ştiam. De literatură, din postura de creator, m-am cam îndepărtat. La fel de pictură. Din motive mai mult sau mai puţin dependente de mine, lipsă de timp, dar mai degrabă de dispoziţie, nu a mai ieşit nimic dintre mâinile mele de aur. Cineva îmi spunea la un moment dat că am o dungă aurie în zona mâinilor. Adică pot face cu ele mult bine. Cred. Cel mai bun lucru în ultima vreme ar fi să desfac pachete cu marfă. Sincer, mi-e dor să scriu, mi-e dor de nişte introspecţii de care am timp şi chef tocmai când nu fac altceva decât să pun nişte haine pe umeraş. Aş sta ore întregi aşa în linişte şi nu m-ar deranja. Acum câţiva ani împungeam timp de mai multe ore pe zi într-un gobelin la care am lucrat două veri la rând, când era lumină suficientă. Două treimi sunt gata. A treia, începută în a treia vară, aşteaptă şi acum uitată într-un dulap. Poate îi va reveni rândul într-o bună zi. Am două săptămâni de concediu, mai mult băgate pe gât. Nu-i nimic, până la urmă am timp de mine. Nu plec nicăieri. Ci doar îmi mai fac un pic de ordine în dulăpior. Scutur pensulele de praf, şevaletul. S mă îndeamnă să-i fac un portret. Cum o fi. Idei am. Le-am schiţat pe nişte bucăţi de hârtie. Zac pe masă lângă o reţetă de tort de mere pe care vreau so copiez pentru cineva. Plănuiesc să-l mai prepar o dată, că tare bun mai e.
Zilele astea s-a lăsat cu mai multe vizite. Unii îmbătrânesc, alţii mor.
Îi vizitasem pe Onkel K şi pe familia lui acum câteva săptămâni. Am luat inspirată digicamera cu mine şi ne-am fotografiat. Nu fără supoziţia neexprimată (desigur) verbal că ar putea fi chiar ultima ocazie. Începutul săptămânii trecute a venit neîntârziat vestea că O.K a suferit complicaţii în urma unei operaţii, că zace inert şi cvasiinconştient.
A fost aşa cum mă aşteptam. O.K stă pe lista lungă (câteva săptămâni poate) de aşteptare la crematoriu. Până atunci îşi face loc ceremonia de despărţire, o întâlnire tăcută şi modestă, ca la carte. Îmi zboară mintea mereu cu totul în altă parte, numai la adormitul din sicriul închis nu. Mare comedie şi înmormântările astea. În afară de suferinţa pură din sufletele celor cărora le va lipsi într-adevăr, restul este teatru. Marionetele se îmbracă în negru, lăcrimează, ţin momente de reculegere, se folosesc de culegerile de cântece ale capelei şi îşi beau cafeaua oferită la modestul parastas şi unicul, cel mai probabil... Îmbrăţişez îndureraţii, ies pe cealaltă uşă a capelei, într-un cimitir exagerat de îngrijit şi nu ezit să îmi exprim verbal şi sincer celor de lângă mine că-mi doresc o înmormântare veselă, cu muzicanţi, cu mese în picioare şi fără doliu, pentru care chiar e posibil să las şi dispoziţie testamentară.
