A (se) distra, distrare

Vorbind cu D la o pizza (una din ele nimerită prost, fiindcă zuza care a luat-o de dedesubtul alteia n-a observat că nu mai era ce-şi dorea) dezgheţată foarte lecker în cuptor - despre vecinul nostru turc care printre altele credem că s-a hotărât să se mute o stradă mai jos şi despre ideea că apartamentul actual (identic cu al nostru) era prea mare şi prea scump (la chirie) pentru el singur, am ajuns din nou la concluzia că doar pentru noi doi, ne-ajunge spaţiul în care "ne scoatem ochii" deja de aproape 4 ani, iar că alipirea apartamentului vecin ar însemna pentru noi să trăim regeşte în 4 camere foarte spaţioase (din care una bucătărie) cu două băi, cu pivniţă la dimensiunile ei anterioare (şi nu împărţită cu vecinul) şi cu alte datorii la care ar trebui să cotizăm la dublu. Aşa mi-am amintit de un fost vecin şi prieten de familie din Bucureşti, care se mutase cu mulţi ani în urmă într-un apartament cu 4 camere şi hol generos de mare. La încruntarea lui D răspunsul meu a fost că holul acesta a fost extrem de util ani de-a rândul pe vremea când ne duceam sistematic pe la diverse petreceri. Muream după petrecerile la familia asta. În primul rând că aveam cu ce să ne jucăm. În anii 80 să ai o cutie de lego uriaşă din care poţi construi vrute şi nevrute, să ai pat de păpuşi cu aşternut, cădiţă cu baterie şi alte jucării asemenea, să ai videoplayer la care să vezi o sumedenie de filme şi animate (seratele se terminau musai cu câte-un film pentru adulţi, de la care părinţii ne uşchiuiau una-două când ne băgam nasul în încăpere) era totuşi ceva special. Petrecerile acestea aveau în ele ceva împrumutat din obiceiurile şi muzicile aduse din afară, la care nu chiar oricine avea acces. Revenind la hol, acesta era cel mai bun ring de dans. Se puteau închide toate uşile, în sufragerie se mânca mai în linişte, prin camere ne jucam noi, iar pe hol se dansa. Nu lipseau blues-urile la care bărbaţii schimbau partenerele între ei şi se legănau serioşi, nostalgici sau zgubilitici. Din punctul lor de vedere şi chiar şi al meu (de generaţie următoare) nu s-a mai distrat nimeni cum s-au distrat părinţii noştri odinioară. Petrecerile se mutau şi la alţii. La noi cel mai frecvent se întâmplau de "Întâi Vasile". În urma unui revelion plictisitor şi fără apetit se strângeau cât mai mulţi (într-un an au fost cel puţin 30 de persoane în apartamentuţul nostru de 50m²) dintre prietenii noştri. Sfârâiau fripturile în cuptor, sfârâia ţuica fiartă cu zahăr şi boabe de piper în ibric, curgea vinul în pahare, mirosea a murături din producţia pe anul recent încheiat, scoteau ai mei plăcile de vinil preferate, alea care aveau muzici de dans (mai mereu aceleaşi) şi se făceau poze. An de an. Cu câteva excepţii în care au fost ai mei toţi bolnavi sau când n-a mai avut niciunul (în acelaşi timp) chef de petrecut. Cu timpul s-au retras cu toţii prin bârlogurile lor. Ca pe vremuri cu siguranţă că nu va mai fi. Fiindcă noi nu (mai) ştim să ne distrăm ca ei. Aici unde mă aflu, petrecerile cu dans sunt pe cale de dispariţie. Oamenii ăştia ori sunt timizi, ori leneşi, ori proşti. Muzica deranjează sporovăiala de la cafea. Ori, cel puţin, n-am nimerit eu la petrecerea care trebuie. Iar cu necunoscuţi chiar nu are farmec. Cam asta e.