Uneori am senzația că nu mă pot descurca în această lume. E plină de necunoaștere, de proastă informare, de neînțelegere, neîncredere și de ură. Și fiindcă nu pot renunța așa ușor, mi-am creat lumea mea autistică social, unde mă retrag și mi-e bine. Cred că totul se trage de la otrava aia de fb, la care de când zic că renunț, dar nu pot, cealaltă jumătate a mea are o speranță mică, mică să schimbe ceva, chiar și o umilă opinie. Sunt prea lașă ca să mă implic în lupte adevărate. Ar însemna să plec de-acasă. Lupta mea e aici. Dar URA propagată cu scurcircuitul de gândire al spiritului de turmă răzbate până la lună și înapoi cu un urlet fără efort. Resping ura și pledez pentru înțelegere și acceptare. Și aici e buba. Am propriile mele probleme de acceptare. Sunt praguri peste care nu pot trece. Nu e ură, e doar neînțelegere și dezamăgire. Sunt țânțari făcuți armăsari. Am două exemple: Tante B și HB.
Una se amestecă prea mult în viața mea personală și vine cu programe și soluții concrete ca din cărți. Ea nu știe (sau poate nu înțelege) că noi funcționăm altfel. Sunt o idioată când spun că nu trebuie s-o intereseze, doar ea e cea căreia îmi permit să-i mai povestec una alta, poate că m-am plâns prea mult și i-am dat apă la moară. În ultima discuție cu ea m-am simțit agresată de întrebările și de intențiile ei de a-mi salva familia de la prăpăd. De atunci am o problemă cu ea. Am clarificat-o cât de cât, dar refuz în continuare să mai particip (cu entuziasm) la inițiative care vin din partea ei. O evit.
Cealaltă mă ignoră total cu aroganță. Uneori își aduce aminte de mine cu o atitudine foarte nevinovată, în mare parte când are nevoie de ceva. Am sperat de mai multe ori că relația noastră poate deveni ceva, cumva. Știu, are 3 copii și multe pe cap. Și?
Am citit de curând undeva că resentimentele nu-s bune. Alea trebuie clarificate și scoase afară. Iertarea, e cel mai bun remediu. Ce trebuie să iert eu aici? Pe cineva care a vrut să mă ajute și pe cineva care n-a avut timp?

Nu știu cât la sută este norocul meu de a avea copii rezistenți la infecții și câtă pondere are faptul de a nu fi ceea ce numesc nemții Putzteufel sau pe românește diavol (adică obsedat) de curățenie, dar mi se pare de un egoism total să pretinzi să-mi țin copilul acasă, chiar și dacă are DOAR muci, un pic de tuse și NU E CHINUIT DE BOALĂ, doar ca să-l nu-l îmbolnăvesc pe-al tău, fiindcă, vezi Doamne, are imunitatea scăzută. Nu mă feresc de infecții, decât dacă doamne ferește sunt catastrofale. Acest lucru nu o fac nici pentru copiii mei. Dac-ar fi să ținem acasă toți copiii cu muci, păi mai bine închidem grădinița până la vară! Să-i ținem acasă înfofoliți și să-i dopăm cu antibiotice. Așa se vor face bine și cu imunitatea bombă.
Exclud, evident, de la această discuție situațiile speciale.

Soacră-mea e o persoană foarte atentă și dă pe din-afară de ultracorectitudine. Ceea ce o face incomodă cu tot cu firea ei veselă și zurlie este doza la fel de mare de seriozitate cu care spune verde în față lucruri pe care ea le crede corecte și musai ideal să le spună. Așa că nu se gândește de două ori. Asta ar fi problema mea cu ea, dacă aș ignora faptul că mi-e soacră.
În dulapul nostru din bucătărie se află un set de 6 castronele plate din cristal, de-alea care erau la modă în anii 80, cu castronul de desert aferent. Din fericire au scăpat cu succes de evenimentul spargerii așa că ne folosim încă de ele când servim o înghețată.
Când socrii mei dau telefon, de obicei sună el și ne întreabă ce mai facem. Dacă e vocea ei în receptor, cu siguranță are ceva important să ne transmită. Așa că a sunat într-o bună zi (când eram singură acasă), special ca să mă anunțe că a găsit 11 castronele identice într-un talcioc și le-a cumpărat instant pe toate (n-au costat decât 1 Euro) ca să avem rezerve pentru când s-or sparge alelalte (nu s-a gândit că probabil vreau să-mi iau altceva). La ceva timp după ce le-am primit, m-a întrebat dacă le-am spălat. I-am zis că nu, erau curate. ”Trebuie să le speli înainte.” ”Le-am pus separat de celelalte, în două teancuri separate, nu le încurc, o să le spăl cu puțin înainte să le folosesc”. ”Trebuie totuși să le speli înainte să le pui în dulap”. ”Nu am să le spăl înainte să le pun în dulap, e degeaba, se vor prăfui între timp”.
Nu va mânca nimeni din ele (decât cel mult din alea 6), că nu are cine. Încă ceva care-mi va umple (o vreme!) dulapurile degeaba.

Mi-e dor să scriu o scrisoare de mână. Să mă bucur de cursivitatea scrisului sălbăticit de lipsa de antrenament a mâinii care scrie, de falsa impresie că am inspirație, iar cuvintele stau la rând nerăbdătoare să le aștern pe hârtie, așa cum mă bucuram pe timpuri de aceeași falsă impresie când probam prima tastatură. Am scris ultima scrisoare acum vreo 7 ani, era o scrisoare jurnal pusă într-un caiet cu coperți tari și lucitoare, o încrengătură de amintiri nepovestite până atunci nimănui, pe care nici acum nu-mi vine să le descriu. Mă întorc uneori la cel pe care l-am visat o vreme intens, pe care apoi îl las, apoi îl visez din nou.
De a cărui zi îmi amintesc în fiecare an. Toamnă cu verde crud, un vârf de deal cu case și trei turle de biserici la orizont, lunca și apusul, cele două siluete, parcul, albastrul, genunchii, geaca de motor.
Ți-aș povesti despre ele, așa cum mi le amintesc. Siluetele acelea dansând ca într-un vis. Ghirlandele de hârtie creponată. Mi-ai cerut să-ți scriu și ți-am scris...
Ți-aș mai fi scris. Silueta aceea de lângă tine, însă, nu e a mea.  

Într-o jardinieră din grădinuța mea a răsărit acum câteva săptămâni din nimic o plantă de tomate. Am recunoscut-o instant printre buruieni și am lasat-o în pace. Am plivit buruienile din jurul ei, iar ea a crescut mai departe. Acum are mai multe rămurele pe care se coc deja primele tomate. O fi fost vreo sămânță rătăcită printre semințele de flori de la mamaie... Nu știu cât va mai rezista. Luna august aici este defel începutul toamnei, anul ăsta a fost mai călduros, dar micile fructe nu vor mai avea timp să se matureze toate. Prea multe nu am facut pentru planta aceasta, cel mult am udat-o pe timp de căldură și i-am spus vreo două vorbe. Nici încredere nu am avut în ea, dar ea fost (este) o luptătoare.
Nu-mi (mai) place să expun situații ca atare. Am iarăși încet, încet ceva mai mult timp pentru mine. L-aș dedica gospodăriei și pasiunilor mele. Însă nu-mi tihnește. Cel mare a început școala și îmi creează un stres enorm. Sper să fie doar vârsta și începutul. E curios, dornic de invățătură, de viață, dar și aerian, visător și căpos, inteligent, dar perfecționist și nerăbdător, cedează repede. Ieri a plecat din zona de supraveghere și a stârnit panică. Se plictisea.
Ne-am plimbat deja cu el (în perioada grădiniței) pe la diverse instituții, din diverse motive. Și nu mai am chef de nicio etichetă. Uneori simt că mai am puțin și explodez. Nu știu cum să-l iau, simt că-mi scapă lucruri de sub control. Îl toc mărunt la cap și nu știu ce reține din tot ce-i zic.
Uneori nu mă mai recunosc. Ori sunt eu aceea cu adevărat?

Ce mă enervează pe mine ăștia care strigă ”Respect!” când admiră fapta cuiva, care nu e a lor, dar ar fi fost a lor dacă nu ar fi niște momâi. S-a clișeizat, oricum.

Creative

Mă știu creativă și mă simt bine așa. Nu le-am probat chiar pe toate, dar între timp (și a durat cumva o veșnicie) am constatat că îmi plac lucrurile care au rezultate relativ rapide. M-am canalizat încet pe cusătorie și am rămas fidelă bricolatului de felicitări. De când am doi copii m-am apucat de cusut hăinițe și alte nimicuri. Lucruri fără prea mari pretenții, departe de adevărata croitorie, dar înlesnite de atâta tehnologie cu toată dotarea ei creată special , accesibilă și creatorilor hobby. Și aici e buba. Există mulți alții ca mine care cred că se apucă și ei de ceva. În exemplul meu - de croitorie/cusătorie. Își cumpără mașini de cusut, tipare, mai nou în format e-book cu tutoriale fotografiate și explicate ca pentru idioți și cu tipar de printat A4 și puzzle-uit, stofe și alte materiale, își încropesc un colț sau (după posibilități) chiar o cameră în casă în care se instalează și se apucă de lucru. Iar pentru toate acestea există câte o piață cât se poate de ticsită de oferte. Multe dintre aceste hobby-creatoare frecventează forumuri și grupuri pe FB și își prezintă creațiile. Vai de mine, departe de mine profesionalismul, dar uneori mă iau cu mâinile de cap: unele au un curaj nemaipomenit. Iar altele (alea care comentează și dau like-uri, Doamne, așa o goană!!) ori sunt proaste, ori ipocrite. Dar sunt și de-alea care spun verde în față. Alea nu sunt bine văzute în forumuri. Fiindcă nu critică politicos (așa se citește printre cuvinte) și nici constructiv. Prefer să tac, ca să nu supăr pe nimeni, dar vai ce mă mănâncă limba! Doamne, ce urâțenii!!! Ce combinații nefericite, ce nepotriveli! Te-arunci naiv cu capul înainte și ți-o încasezi de la vreo două-trei tantii din-alea ”rele” și uite-așa se naște circul. Îți vine să pleci și să trântești ușa după tine. Și nu plec, fiindcă am nevoie de surse noi de inspirație. Apar și alea printre picături. Resturi sunt highlight-uri din croitoria de ultimă generație. Se născură toți inventatori.

Hm

E ciudat. Îmi lipsesc momentan ușurința și spontaneitatea, fiindcă tot ceea ce voi scrie de acum încolo aici nu va mai fi (aproape) niciodată spontan, ci doar scremut. Îmi place să deschid clapa la damf doar atunci când arde și nu după. Dar mă repet... Există lucruri care mă enervează în permanență și despre alea (sau o parte din ele) o să mă ocup o vreme. Nu știu dacă asta înseamnă că mă reîntorc aici. Poate revin peste un an. Îmi convine că nu am abandonat de tot blogul acesta. Îmi place de mine și de exprimările mele de până acum. Frecventez socialul acela surogat numit FB și tot mai des mă bate gândul să mă retrag de-acolo. Este cu foarte mici excepții o cloacă enervantă, din care eu, pragmatică (așa cum mi-a spus T cândva că sunt, deși nu cred că sunt așa) păstrez ce-mi trebuie și mă străduiesc să nu mă ”rup” de tot. E o lume, dar una proastă. Îmi amintesc deseori diverse și mă scufund în angoasa mea permanentă. E o latență care pulsează din când în când și sparge valul în mii de stropi. Zilele astea mi-am reamintit de T. Îmi spuneam cândva că o să-l uit, am fost multă vreme conștientă că nu-l iubesc și - așa cum e definită iubirea în adevaratul ei sens - nici acum nu o fac, dar nu voi uita cât de drag mi-a fost, cât de mult a visat la el copila aia ”dusă”... Iubirea vieții lui nu sunt eu... Au trecut 16 ani de când I a plecat la îngeri și 16 ani de când l-am revăzut după o îndelungată așteptare. Și eram aproape sigură că mi-a trecut. Și m-am aruncat din nou ispitită (dar și conștientă de sfârșitul ei apropiat) în visare, cu toate mărunțișurile ei, cu frumusețea și cu tristețea și ”de ce”ul lor. Îmi sunt și acum la fel de vii...

Într-o altă zi îmi voi aminti de altcineva. Cu alte mărunțișuri și frumuseți.

Dar trebuie să mă urc înapoi în barcă. Familia mea este un echilibru ca să nu mă prăbușesc. Plutesc în continuare pe vaporul meu de croazieră, ca un somn adânc din care mă trezesc uneori când reapar visuri vechi și dragi cum a fost T.

Saudade Sehnsucht Dor

Trei cuvinte care se completează unele pe celelalte. Mi-e dor de scris. Îmi place să fiu spontană și nu prea mai am timpul necesar, altfel nu mai are farmec scriitura.

Cele trei cuvinte de mai sus, cumva intraductibile, dar atât de aproape în sensul lor...

Am nevoie de ceva ce nu pot să am. Fiindcă e doar în imaginația mea.
Momentan caut sensul în lucruri. Și mâine am nevoie de el ca să pot investi în ele. Fără creație nu mă pot exprima.

Ar fi atâtea de făcut și imi vine să le las pe toate de-o parte.

Saudade Sehnsucht Dor