Am dat azi de un album cu niște minunate poze de iarnă din parcul "în care am crescut". Ce fain e să ai în apropiere un loc în care să te retragi sau să evadezi. Am foarte multe amintiri faine din acest parc. Leagănele în formă de bărcuțe de pe rondul cu nisip, toboganele înalte, caruselele amețitoare, droaia de copii cu care ne jucam aproape zilnic, băile de soare și băile din apa suspect murdară și periculoasă a lacului, reprizele de săniuș, lacul înghețat, cișmelele cu apă țâșnitoare și lăcaș pentru adăpat cățeii, parcul de distracții (care e în sine o poveste separată), ora la care ieșeau pupăcioșii, plimbările cu mama pe aleea principală și speranțele că într-o zi voi primi în sfârșit ceva scris de tine, apusul de pe dealul pe care te-am adus și ne-am strâns mâinile și mi-ai sugerat să îndrăznesc eu și să nu regret mai târziu ceva ce aș fi putut face și n-am făcut, podul de pe care urmăream bălăriile unduindu-se imediat sub oglinda apei (despre care ziceam oricui că dacă aș cădea de pe pod în lac, aș muri nu înecată pur și simplu, ci din cauza adâncimii prea mici a lacului, încurcându-mă în ele), salcia culcată de pe insula pe care ne-am așezat și ne-am încrucișat ochii sub sărut. Toate astea au rămas acolo unde le-am lăsat. Le-aș vedea și acum, dacă aș trece pe lângă ele. Mi-aș face cu mâna mie, celei ce te săruta îndrăznind ceea ce tu nu îndrăzneai, celei ce te săruta cu tristețe și dor înaintea a ceea ce avea să nu mai fie. În parcul acela nu mai ajung prea curând, căci ai mei s-au mutat de-acolo. Dar el e cel ce va rămâne o bună parte din ceea ce numesc acasă. Și mi-e dor de el, dor de o parte din mine cea de-atunci, de grădinile de trandafiri parfumați din care nu aveam voie să rupem, de tufele de levănțică și melcii ascunși în ele, de fluturii și de speranțele care s-au stins în timp.