Ce bine că nu am închis/șters acest blog. Nu mă mai interesează ce scriu alții. Nici nu aș mai avea timp să îi citesc. Dar mi-a crescut (la loc) teancul de cărți de pe noptieră. Am pierdut (sorry) un an de zile (printre altele) cu o carte de la care cumva așteptam mai multe. Pentru mine - puțin obositoare, mi-a fost sincer cam greu, deși nu se poate neapărat spune că Rushdie scrie cărți grele. Mai degrabă stufoase. Acum citesc ceva ce-mi amitește de Kafka. Și "Șlefuitorul de diamante". Și mai am vreo 3 începute nu știu când. Și încă vreo două neîncepute. 🤭

Whatever...

Ajung acum la ceea ce mă preocupă zilele astea. Am avut, așa, un fel de conștientizare.

Există zile în care mă simt ok. Există zile cu frici. Există zile în care simt plictiseală la un loc cu senzația "n-am niciun chef" și există zile ca ieri și azi în care fântâna mea e plină de apă. Dacă Z nu ar fi în viața mea, i-aș spune "dor accentuat". Acum este doar dor, fiindcă îmi permit să îl iubesc și mi se întoarce. Or fi și hormonii, nu știu, se simte atât de bine emoția. Și dacă nu este a mea, cum aud deseori că noi captăm multe energii/emoții din jur și le trăim sau le negăm fără să ne dăm seama, dacă nu este a mea aș face tot posibilul să o păstrez pentru cât mai mult timp. 

Într-o astfel de fază percep altfel frumusețea în oameni. Iar unii dintre ei sunt incredibil de frumoși. Mai bine m-aș opri aici.

 Zilele astea am făcut pachete ore în șir. Muzică în căști și pilot automat. Aproape ca în transă. Derulez gânduri, mantre și amintiri în funcție de ceea ce ascult. Uneori nu mă gândesc la nimic. Și mai apare din când în când câte o "bijuterie" din-aia, soundtrack și amintirea aferentă. Plus emoția de-atunci. 

Când am încercat prima oară să scriu un jurnal aveam 12 ani. M-am lăsat păgubașă după prima zi în care redactasem cu semientuziasm despre familia mea și a unchiului (dinspre tata) care plecaseră împreună în excursie la mare. Nu interesează pe nimeni cine erau concret oamenii aceia, nici alte detalii logistice. Nu mai știu ce am făcut atunci. Aveam atunci convingerea că jurnalul trebuie scris zilnic, cu (lux de) amănunte. Sorry, nu pentru mine. Am reînceput să scriu pe la 14 ani. După propriul chef.

Pe la vreo 15 ani scriam deja de zor. 

Cele două verișoare, la care de regulă eu eram în vizită (în vacanțe), sunt ele în vizită la mine. Două mimoze cu aere împrumutate, de parcă eu aș fi fost de fapt provinciala și ele orășencele. Extrem de sensibile, imature și obositoare. Dar musafire. Why do I care? 

Într-un alt context - corul, "Auberge de jeunesse", alte două surori, cămășile albe de concert ce trebuiau "netezite"... Uf, la fel de obositoare. Why do I care?

Clișee. Sunt cu miile. Dar nu le pun (acum) aici. Whatever... 

Azi am primit o vedere de la Vio. Interesant cum poate rezista o prietenie ani de zile doar prin câteva emailuri pe an. Mă bate gândul să-i răspund cu o scrisoare clasică. Să vedem...