Zilele astea am făcut pachete ore în șir. Muzică în căști și pilot automat. Aproape ca în transă. Derulez gânduri, mantre și amintiri în funcție de ceea ce ascult. Uneori nu mă gândesc la nimic. Și mai apare din când în când câte o "bijuterie" din-aia, soundtrack și amintirea aferentă. Plus emoția de-atunci. 

Când am încercat prima oară să scriu un jurnal aveam 12 ani. M-am lăsat păgubașă după prima zi în care redactasem cu semientuziasm despre familia mea și a unchiului (dinspre tata) care plecaseră împreună în excursie la mare. Nu interesează pe nimeni cine erau concret oamenii aceia, nici alte detalii logistice. Nu mai știu ce am făcut atunci. Aveam atunci convingerea că jurnalul trebuie scris zilnic, cu (lux de) amănunte. Sorry, nu pentru mine. Am reînceput să scriu pe la 14 ani. După propriul chef.

Pe la vreo 15 ani scriam deja de zor. 

Cele două verișoare, la care de regulă eu eram în vizită (în vacanțe), sunt ele în vizită la mine. Două mimoze cu aere împrumutate, de parcă eu aș fi fost de fapt provinciala și ele orășencele. Extrem de sensibile, imature și obositoare. Dar musafire. Why do I care? 

Într-un alt context - corul, "Auberge de jeunesse", alte două surori, cămășile albe de concert ce trebuiau "netezite"... Uf, la fel de obositoare. Why do I care?

Clișee. Sunt cu miile. Dar nu le pun (acum) aici. Whatever... 

Azi am primit o vedere de la Vio. Interesant cum poate rezista o prietenie ani de zile doar prin câteva emailuri pe an. Mă bate gândul să-i răspund cu o scrisoare clasică. Să vedem...