Că tot e la modă

Sunt o carte pe care (spre ruşinea mea, poate) încă n-am citit-o. În fine, nici nu ştiu dacă numărul acela de întrebări e suficient şi nici nu ştiu cât de sinceră am fost sau dacă le-am înţeles bine ţinând cont de engleza mea de baltă.

You're Dune!

by Frank Herbert

You have control over a great wealth of resources, but no one wants to
let you have them. You've decided to try to defend yourself, but it may take eons before
you really get back what you feel you deserve. Meanwhile you have a cult-like following
of minions waiting for your life to progress. This would all be even more exciting if you
could just get the sand out of your eyes.


Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Also

Deci, fără ocolişuri, m-am internat. O durere puternică de stomac, deloc străină, m-a determinat duminică noaptea spre luni să merg la spital. Am rămas acolo pentru o serie de investigaţii. Cu durerea aceea nu era de glumit. După mai multe diagnoze incerte (ecografii, teste de sânge, inclusiv o endoscopie röntgen cu substanţă de contrast), ceva de genul uite-l, nu e, astazi am ajuns în sfarşit la concluzie: colecistită litiazică, cu alte cuvinte fierea mea e carieră de piatră. Şi mi-am facut programare pentru operaţie. Norocul meu, zic, că deşi medic de familie nu aveam (m-au căpiat aştia întrebându-mă dacă am unul sau rugându-mă să-mi fac sau întrebându-mă pe cine pun, iar eu paralelă, de unde naiba să ştiu?), dacă ar fi trebuit să vizitez unul, ar fi însemnat să mă lungesc probabil cu investigaţiile, cu alergatul din specialist în specialist. Aşa am rezolvat-o cu diagnosticul în câteva zile, am stat sub observaţie şi - ce mi se pare "relaxant"- nu a trebuit să pun şpăgi în buzunare (nu se practică). Asistentele - în mare parte amabile (există şi acrituri, desigur), poate puţin cam indolente (sau mi s-a părut mie), mâncarea nu prea ţine cont de nici-un regim în afară de faptul că e mai puţin sărată sau că te întreabă ce preferi. Cât despre endoscopie (de care ştiam de la mama cât de urâtă şi chinuitoare e când trebuie să înghiţi tubul) trebuie să spun că n-am simţit absolut nimic. Mi-au dat cu spray în gât şi m-au adormit. Credeam, de altfel, că pe mine nu mă adoarme nimeni şi nici-o substanţă (aşa cum nici hipnotizabilă nu cred că sunt), dar nici nu ştiu cum m-au mutat de pe un pat pe altul. Aş putea chiar să mă îndoiesc că mi-au făcut-o, dar mi-am văzut două poze în dosar, deci nu se pune. A, şi m-au plimbat cu patul. :D Ce distracţie! :))
Bineînţeles că acum medicul pe care voiam să-l pun (şi la care fusese D acum două zile pentru răceală) nu a fost de găsit (este el însuşi bolnav), aşa că trebuie să umblu să-mi caut altul.
Nu pot spune că am avut ocazia să mă plictisesc cât am stat acolo, deşi atmosfera aia morbidă m-a făcut imediat să-mi doresc să fiu acasă. M-am împrietenit cu două-trei adolescente (la vreo 80 de ani aşa), colegele mele de rezervă. Una chiar avea nevoie de ajutor (aşa mi-am mai ocupat timpul cu ea), alta destul de voinicuţă defel sau, mai bine zis, cu chef de viaţă, aşa, o alta care a stat doar câteva ore, fiindcă n-a vrut să rămână în spital (avea sigur demenţă) şi încă una care iniţial am crezut că e bărbat (ulterior am aflat că nu mai are uter) şi care a venit ieri la noi în rezervă şi a şi făcut peste noapte o criză de angină. A, tare m-a mai distrat (tot ieri) când a vrut să plece la toaletă şi era conectată la un aparat (cu perfuzie de heparină cred) pe care l-a scos îndrăzneaţă şi grăbită din priză şi l-a luat după ea. Ştia ea ce ştia, avea acumulator.
Acum tot mă chinuie o mică durere pe la ficat, uneori câte o ameţeală. Trebuie să stau pe ceai cu pesmeţi, brânză dulce şi fructe opărite. Să stau mai mult în pat şi să nu mă supăr. Asta e... Sper să scap uşor şi repede. Şi - ce e mai important - Z m-a vizitat şi el. Omul ăsta ţine mult la mine.

Din categoria să-mi bag picioarele

Lucrurile evoluează, lumea se schimbă, iar eu nu pot (nu vreau) să înţeleg. E naşpa să insişti să vorbeşti cu cineva şi abia să te bage în seamă, şi nici măcar să se scuze că n-are timp sau chef de tine. Întotdeauna mi-am lăsat alte ocupaţii de-o parte ca să fiu la dispoziţia cuiva. Fiindcă aşa îmi place mie să nu mă las aşteptată, să nu refuz, că aşa mi se pare corect. Nu pot să înţeleg şi basta. Ce pot să fac mai mult de-atât? Dar stai, că doar ziceam la un moment dat că buricul universului oricum nu sunt. De fapt nu sunt decât nimeni şi nimic. Iar însemnarea asta nu o mai ascund.

Chestionarul lui Proust , cică

Pare-mi-se că era odată un tip (acum vreun an, cred) cam "supărat" pe bloggeri, fiindcă punea în toate comentariile pe care le scria tocmai chestionarul de faţă. Inclusiv la mine. Cu timpul a făcut pui sau a făcut abracadabra (sau cum vrei s-o iei) şi s-a transformat în leapşă. Făcând abstracţie de titlul pe care îl are sau, mai degrabă, de presupusa origine îndoielnică a chestionarului, încerc să răspund la două-trei întrebări (bine, bine, la toate!) şi să iau leapşa de la Medeea.

1. Principala mea trăsătură: generozitatea, când e cazul (cred)

2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat: să fie mai bărbat decât copil

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: echilibrul

4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei: felul în care mă comport eu în relaţie cu ei

5. Principalul meu defect: lipsa de încredere în sine

6. Îndeletnicirea mea preferată: creaţia spontană

7. Fericirea pe care mi-o visez: să trec cu uşurinţă peste orice fel de piedici

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: să mă plictisesc

9. Locul unde aş vrea să trăiesc: o fermă cu toate utilităţile, cu cel puţin un cal super-model dresat şi cu un atelier de creaţie complet utilat

10. Culoarea mea preferată: roşu aprins spre orange, turquoise

11. Floarea care-mi place: ca miros - liliacul, ca aspect - trandafirul de la Z

12. Pasărea mea preferată: mierla (pasărea aceea de culoarea pământului ars, cu cioc galben şi cu ciripit rotund)

13. Prozatorii mei preferaţi: sunt mai mulţi şi greu de categorisit, un nume: Saramago

14. Poeţii mei preferaţi: îl menţionez pe Cărtărescu

15. Eroii mei preferaţi din literatură: nu colecţionez

16. Eroinele mele preferate din literatură: nici

17. Compozitorii mei preferaţi: Chopin, Debussy, Vivaldi, Telemann, Corelli, ăia inspiraţi ;)

18. Pictorii mei preferaţi: Van Gogh, Paul Klee, Juan Miro, Marc Chagall, Edvard Munch (mulţi şi ăştia)

19. Eroul meu preferat din viaţa reală: toţi cei pe care i-am admirat vreodată

20. Ce urăsc cel mai mult: că-mi pasă

21. Calitatea pe care aş vrea să o am din naştere: să am mai multă încredere în mine însămi

22. Cum aş vrea să mor: injectată (otrăvită) sau în somn

23. Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: alea considerate de alţii ca fiind mari

24. Deviza mea: dacă nu merge, îmi bag picioarele.

25. Gânditorii mei preferaţi: eu

26. Mitul meu preferat: existenţa mea

27. Atleţii mei preferaţi: există şi această întrebare? (tot eu, când mi-am depăşit recordul la 100m plat la admitere)…

Leapşa merge la Vio. Gata.

Zgârcenie sau autocenzură sau altele

Scriu tot mai puţin. Nu mai rar, dar tot mai inconsistent. Ca şi cum nu aş mai avea ce spune. Poate chiar aşa e. Dar cu timpul am ajuns să păstrez senzaţiile pentru mine, de dragul farmecului pe care secretul li-l conferă. Oricum nu aş fi fost în stare să le descriu întocmai. Uneori ceea ce e palpabil e în plus. Un incendiu neprevăzut ar distruge toate pozele, toate versurile, paginile şi obiectele cele mai dragi, dar nu ar şterge ceea ce se află acolo înăuntru şi se numeşte amintire. Fiindcă amintirea păstrează esenţialul şi, dacă eşti norocos, păstrează frumosul. Deşi nu aş concepe frumosul fără urât, aşa cum binele nu există fără umbra lui, aşa cum unu nu există fără jumătatea lui perfectă.
Nu e că nu mai ştiu să scriu, dar momentan nu mă mai inspiră nimic. Probabil că am uitat să mai deschid ochii. Hibernez în continuu. Şi nici măcar nu ştiu de când... Cine mă trezeşte şi pe mine?

De ascultat: Lhasa de Sela - El Pajaro

Vineri, după

În drum spre peşteră. Dar nu acolo. Am luat-o pe jos prin pădure, soarele era încă sus, strălucea printre copacii goi direct în ochi. Hai să urcăm. Acolo eram doar noi. Acolo ne-am aşezat şi ne-am adulmecat. La mine în ţară nu sunt copaci, îmi spui, ci numai piatră, dar şi pajişti frumoase, verzi. Aşa ca asta?

De ascultat: The Brobdingnagian Bards - Maids In The Meadow

Leapşa pe mirosuri

Fără să fi fost vreo leapşă scrisesem cândva pe blogul nemţesc despre mirosuri urâte, un prieten de-acolo s-a luat după mine, apoi a dat-o şi pe partea ailaltă şi m-am luat şi eu după el. Acum m-a tag-uit Vioreaua, aşa că ia să mă gândesc:

1. pe primul loc cu coroniţă e parfumul florii de liliac; şi fiindcă liliacul înfloreşte numai în aprilie, chiar în mai pe-aici pe la noi, am găsit - deocamdată numai la Yves Rocher - un parfum identic, care tocmai mi s-a terminat şi trebuie să dau o raită până la magazin; şi, bineînţeles, aştept să-mi înflorească (deşi cred că anul ăsta-i prea devreme) tufa plantată anul trecut în grădiniţă.
2. gazonul proaspăt tuns de mine (sau de D, după caz :P)
3. chiar dacă o să zică vioreaua că m-am inspirat de la ea, eu o să neg şi o să menţionez aici mirosul odăilor nefolosite din casele bunicilor, aşa-zis de bune fiecare cu personalitatea ei, în care mămăile păstrau macaturi, covoare, haine, strachini, naftalină, flori şi fructe de plastic sau chiar mere cocoţate pe dulap.
4. rochia de mireasă a maică-mii când o îmbrăcam în faţa oglinzii.
5. mirosul de săpun cu glicerină (mi-aminteşte de băile orăcăitoare ale lui frati-miu), pe care l-am regăsit în banalul Kernseife (vio, cred ca ştii despre ce vorbesc) din orice supermarket.

Menţiuni: focul din uscături de viţă de vie, pâine caldă proaspăt scoasă din cuptor, frezii şi zambile.
Hai la leapşa: puckulina, aprilseaua, medeea

Şi de mirosit, aaa, pardon, de ascultat: Angelo Branduardi - L'Uso Dell Amore

Joia de dinainte

Mai sunt exact 24 de ore. Durerile matinale de stomac mă vor trimite cât de curând la medic. Iertare, Alma, nu am fost cuminte, nu m-am ţinut de dietă, dar nu mai e de glumit. De-acum o să trăiesc o vreme numai cu legume, verzituri, brânză dulce, banane şi ceai. Şi, fiindcă sunt singură, o să profit iar de bunătăţile inimii din dulap. Primăvara îmi bate în fereastră, am ieşit din casă de dimineaţă şi m-am bucurat de mirosul ei şi de cel de brad măcinat pentru compost. În altă ordine de idei, pe unde-mi mai bag nasul, descopăr uneori lucruri nu prea măgulitoare, oricum nu eram eu buricul pământului pentru aproape nimeni, dar nici nu pot să judec. Nu-mi arog acest drept.

Miercurea cenuşii

Tu kulilka heri bedewi ji bo mîn. Ich habe dich so sehr vermisst. Bermaliya mîn, dîlketya mîn, ez te hezdîkîm. Asta mi-a alinat toată după-amiaza. A fost un drum la Wuppertal, un buchet de flori şi o aniversare cam lungă şi cam obositoare. Dar nu-i nimic, a fost el mereu lângă mine, verdele meu.

De ascultat: Bosquito - 9 Vieţi (cu mulţumiri Viorelei care mi-a dat şi mie acest cântecel minunat)

Marţi

Tot linişte, un apel pierdut, anonim, un răspuns la fel de anonim. Totul pe muteşte. O vizită prin vecini. Un coş-două de rufe. Şi două semisfere Toffifee, din care topesc în grabă ciocolata, mestec aluna şi aleg caramelul pe care-l savurez la urmă. Iar tânărul ăsta frumos şi talentat îmi reaminteşte de sufleţelul acela minunat care se ascunde împreună cu mine în cocon.

De ascultat: Sami Yusuf - Meditation

Rosenmontag

E luni şi e linişte. De parc-ar fi fost ieri. Dar liniştea e o iluzie. Lunea aceasta m-am trezit la fel de leneşă ca într-o dimineaţă de duminică. Pe străzi umblă de fapt trupuri împopoţonate, unele dotate cu provizii de alcool, fiindcă ziua-i lungă, aşa e şi noaptea. Aceştia iau drumul gării şi nu se mai opresc decât în mijlocul mulţimii încropite din alţi împopoţonaţi (nu mascaţi ca la Veneţia, căci aceia - cel puţin vizual - au o graţie plină de mister incompatibilă) din marile oraşe, chiar în dreptul şirului interminabil de care alegorice din care zboară bomboane şi flori. Am lăsat de-o parte pălăria în formă de buburuză (sau de ciupercă roşie cu pistrui, cum îţi place ţie mai mult să ţi-o imaginezi) şi am ales liniştea şi confortul casei, paginile virtuale sau de hârtie ale unei cărţi şi viitoarea tocăniţă de ciuperci cu smântână ce se va lăsa curând pregătită. Şi, nu în ultimul rând, un vis pentru lumea mea secretă din interiorul coconului, căruia i-am adăugat pe furiş o bucăţică din inima ascunsă în dulap, o părticică rozalie, dulce şi cu aromă de floare. Şi un cantec total nepotrivit cu nebunia carnavalului din aceste zile.

De ascultat: Stare de spirit - Chin

Minciuni care se îmbracă în adevăr

Până la o adică aveam o listă întreagă de principii/prejudecăţi de genul, ăla nu e pentru tine, ăla s-ar potrivi pentru că, ăla e deja ocupat, eu n-am ce căuta acolo, etc. La o parte dintre ele încă n-am renunţat.
Mă simt de parcă m-aş fi înfăşurat într-un cocon şi îmi văd de treaba mea acolo înăuntru. Ceea ce fac (şi mai şi scriu despre), dacă s-ar şti (concret), ar putea surprinde multe minţi nu neapărat înguste, dar posesoare de principii (mai mult sau mai puţin sănătoase) ca acelea care îmi ocupau cândva lista la loc de cinste. Ceea ce fac mă priveşte evident pe mine, e chestie de egoism. Îmi permit (asumându-mi riscul) să fac un lucru pe această lume condamnabil, dar nu din dorinţa de a face rău, ci din simplul fapt egoist de a completa o serie de simţăminte care defel îmi lipsesc. Fac totul pentru mine, cu efortul de conştientizare că nu este bătaie de joc, ci o împlinire. Lucrurile pe care le-am strecurat de-a lungul timpului în însemnările mele sunt nişte aiureli. Totul este fantezie. Şi am să continuu să mint până când nu mă va mai lăsa adevărul să vorbesc.
Rămân aşadar în propriul cocon unde mi-e cald, confortabil, bine şi unde pot să visez în continuare cât vreau.

De ascultat: Roberto Vecchioni - Per Amore Mio (Ultimi Giorni Di Sancho P)

Nedreptate sau hazard

Printre puţinele emisiuni pe care le urmăresc la TV este una al cărei tipar a fost împrumutat deja şi de una (sau mai multe) din televiziunile româneşti. Se numeşte "Deutschland sucht den Superstar" (Germania cauta superstar). E un casting show în urma căruia se descoperă talente în materie de muzică. Au trecut de preselecţii, acum selectează pentru top 10 o dată cu care vor începe show-urile tematice. Vor fi 5 băieţi şi 5 fete. M-am uitat desigur cu mare curiozitate şi la montajele de la preselecţii, fiindcă ştiam de anul trecut câte specimene îndură acest pământ şi cât de mult curaj mai şi au acestea. Nu mică mi-a fost mirarea aseară, când puteam să pun pariu că cel puţin doi dintre nominalizaţii la eliminare făceau parte dintre cei mai buni. Între ei mai era un altul destul de slăbuţ, fără alură de superstar, dar cu faţă de Teddy Bear, chiar aşa cum a şi fost poreclit deja de juriu. Fiindcă preselecţia s-a terminat deja, de-acum două sau trei ediţii încolo numai publicul decide prin vot telefonic. Eh, de data asta (ieri adică) toată Germania urmăritoare de casting-show-uri a rămas cu gura căscată când doi dintre cei mai slabi, printre care şi Teddy Bear, au luat locul din top 10 al celorlalţi doi de care am menţionat anterior, şi dintre care unul era extrem de talentat, expresiv şi creativ. Îmi pare tare rău pentru ei. Atât de prost să fie ăla care votează un Teddy Bear plat şi neinspirat sau pur şi simplu a fost ghinion că nu există (şi nici nu cred că vor exista vreodată) suficient de mulţi adepţi ai calităţii?

De fapt

Că tot s-a nimerit, e prima mea aventură care mai şi pică în această zi comercială, ocazie cu care i-am interzis lui D să purceadă a se prezenta cu ceva la purtător. Dar nu-i nimic, a venit căutătorul pe care (se făcuse 8 jumate şi nu mai apărea şi) îl aşteptam nerăbdătoare imaginându-mi că precis nu vine cu mâinile în buzunar. Şi aşa a fost. Şi nu trebuia! Ce să fac eu acum cu bunătăţile? Un lucru e cert: le-am păstrat pe amândouă. Pe una am justificat-o într-un fel, iar pe cealaltă am ascuns-o bine în dulap unde ştiu că nu caută niciodată. Şi din care o să mănânc sistematic. Şi-a început ziua cu veşti proaste. Oboseala şi frământarea i se citeau pe chip. Ştiu, nimic nou sub soare. Nu îmi venea să-l cred. Deşi eram pe jumătate pregătită să mă conformez. Tăceam din lipsă de răspunsuri, am tăcut mult azi (împreună). Şi nici el nu părea să creadă în ceea ce spunea. Se vedea că mă vrea. A fost atât de bine cu el, lucru pe care nu-l mai simţisem de mult şi de care cu adevărat mă tem, ca şi cum n-aş fi făcută pentru aşa ceva, ca şi cum aş fi intrat într-o stare de amorţire, de hibernare, de autohipnoză şi deci de inconştienţă, de nesimţire. Îmi lipsise îmbrăţişarea, apropierea de care ne ferim cu alte ocazii. I-am dansat (un pic surprinsă de propria îndrăzneală, un pic stângace) şi nu se aştepta. Câteva ore mai tarziu după ce-a plecat, prezenţa lui şi-a făcut efectul întarziat. Care nu e unul tocmai plăcut: un gol urât în stomac amestecat cu un fel de greaţă. Ce-i drept abia dacă mâncasem ceva. Dar golul acesta nu mi-e străin. O dată cu el - un frig imposibil. Acum, fără glumă, stau cu centrala dată la 25° C, cu halat peste haine, bentiţă pe urechi şi şal la gât. Ca afară. Mă simt... Nu ştiu cum mă simt... Dusă...

De ascultat: Chris Isaak - Life Will Go On

În loc de titlu

Ce mincinoasă sunt! Mi se rupe inima după floarea aceea, dar a trebuit să-i găsesc alt primitor. Mai bine decât s-o arunc... Sper doar sa nu isce scandal o floare misterioasă abandonată pe preşul de picioare al unor vecini. Dar nu trebuie să-mi pese.
În rest... rămân cu amintiri, miresme, sunete, atingeri, dans, ceai, îmbrăţişare, rămân cu oboseală şi cu îndoială în ceea ce mă priveşte. Că doar am mai spus, sunt de piatră. Sau nu?

Ba nu, mi-am luat floarea înapoi.