Deci, fără ocolişuri, m-am internat. O durere puternică de stomac, deloc străină, m-a determinat duminică noaptea spre luni să merg la spital. Am rămas acolo pentru o serie de investigaţii. Cu durerea aceea nu era de glumit. După mai multe diagnoze incerte (ecografii, teste de sânge, inclusiv o endoscopie röntgen cu substanţă de contrast), ceva de genul uite-l, nu e, astazi am ajuns în sfarşit la concluzie: colecistită litiazică, cu alte cuvinte fierea mea e carieră de piatră. Şi mi-am facut programare pentru operaţie. Norocul meu, zic, că deşi medic de familie nu aveam (m-au căpiat aştia întrebându-mă dacă am unul sau rugându-mă să-mi fac sau întrebându-mă pe cine pun, iar eu paralelă, de unde naiba să ştiu?), dacă ar fi trebuit să vizitez unul, ar fi însemnat să mă lungesc probabil cu investigaţiile, cu alergatul din specialist în specialist. Aşa am rezolvat-o cu diagnosticul în câteva zile, am stat sub observaţie şi - ce mi se pare "relaxant"- nu a trebuit să pun şpăgi în buzunare (nu se practică). Asistentele - în mare parte amabile (există şi acrituri, desigur), poate puţin cam indolente (sau mi s-a părut mie), mâncarea nu prea ţine cont de nici-un regim în afară de faptul că e mai puţin sărată sau că te întreabă ce preferi. Cât despre endoscopie (de care ştiam de la mama cât de urâtă şi chinuitoare e când trebuie să înghiţi tubul) trebuie să spun că n-am simţit absolut nimic. Mi-au dat cu spray în gât şi m-au adormit. Credeam, de altfel, că pe mine nu mă adoarme nimeni şi nici-o substanţă (aşa cum nici hipnotizabilă nu cred că sunt), dar nici nu ştiu cum m-au mutat de pe un pat pe altul. Aş putea chiar să mă îndoiesc că mi-au făcut-o, dar mi-am văzut două poze în dosar, deci nu se pune. A, şi m-au plimbat cu patul. :D Ce distracţie! :))
Bineînţeles că acum medicul pe care voiam să-l pun (şi la care fusese D acum două zile pentru răceală) nu a fost de găsit (este el însuşi bolnav), aşa că trebuie să umblu să-mi caut altul.
Nu pot spune că am avut ocazia să mă plictisesc cât am stat acolo, deşi atmosfera aia morbidă m-a făcut imediat să-mi doresc să fiu acasă. M-am împrietenit cu două-trei adolescente (la vreo 80 de ani aşa), colegele mele de rezervă. Una chiar avea nevoie de ajutor (aşa mi-am mai ocupat timpul cu ea), alta destul de voinicuţă defel sau, mai bine zis, cu chef de viaţă, aşa, o alta care a stat doar câteva ore, fiindcă n-a vrut să rămână în spital (avea sigur demenţă) şi încă una care iniţial am crezut că e bărbat (ulterior am aflat că nu mai are uter) şi care a venit ieri la noi în rezervă şi a şi făcut peste noapte o criză de angină. A, tare m-a mai distrat (tot ieri) când a vrut să plece la toaletă şi era conectată la un aparat (cu perfuzie de heparină cred) pe care l-a scos îndrăzneaţă şi grăbită din priză şi l-a luat după ea. Ştia ea ce ştia, avea acumulator.
Acum tot mă chinuie o mică durere pe la ficat, uneori câte o ameţeală. Trebuie să stau pe ceai cu pesmeţi, brânză dulce şi fructe opărite. Să stau mai mult în pat şi să nu mă supăr. Asta e... Sper să scap uşor şi repede. Şi - ce e mai important - Z m-a vizitat şi el. Omul ăsta ţine mult la mine.
