Cam aşa

M-am făcut a naibii. Toată săptămâna asta şi cea viitoare îmi rup picioarele prin magazin. Nu că ăsta ar fi neapărat motivul. Oamenii fac concedii, oamenii sunt blonavii, alţii fac (de fraieri) supliniri pentru ei (sub ochiul vigilent al şefilor), eu fac ore în plus (sper) pe noul sistem de contract (pe care încă nu l-am semnat, că nu mi-a ajuns sub nas, dar ar mai fi nişte timp). Citesc numai în trenuri, iar acasă dorm şi mănânc. Cam de când am revenit acasă mă satur doar cu sendvişuri şi mă satur şi de ele şi doar asta mă mai determină să gătesc la ore târzii seara, numai ca să mai gust şi altceva. Mă mustră conştiinţa că am certat ieri cu prea mult aplomb un copil şi implicit pe mama acestuia (care nu fusese pe fază). Orice copil care intră în magazin atentează la primul lucru pe care îl vede: standul cu baloane de săpun de lângă casă. De aici se nasc o sumedenie de drame, deşi colţurile caselor lor ascund (după cum pretind părinţii) o sumedenie de astfel de tuburi de licoare uitate. Acest copil, ca toţi ceilalţi, pescuise primul tub ieşit la îndemână şi plecase cu el. În urma lui vorbele mele - cum că n-are voie să-l desfacă şi să sufle în magazin fără să fi plătit - răsunau în van neînţelese sau cel mai probabil neluate în seamă. Atenţionarea mea a fost poate prea plină de nervi. Pentru un tub de baloane de săpun care (în riposta mamei la rândul ei către copil) a sfârşit subit golindu-se pe podea. În fond, colecţia de pete (lăsate de animale sau oameni fără nici un pic de respect) de pe covor nu sunt vina mea, ci a unor şefi lacomi care fac posibilul să vândă şi ultimul capăt de aţă, dacă acesta este util la ceva cuiva, oricine ar fi acela.

Mi-e bine

Ocazie rară în care chiar îmi vine să spun că în general mi-e bine, deşi mă mai pasc oareşce îndoieli pe ici pe colo. Sunt temeri inutile, sper. Aşa se întâmplă ori de câte ori mă întorc acasă după câteva săptămâni. Aduc cu mine amintirile proaspete de prin crailâcuri, dar şi planurile pentru zilele de după, ce să mai gătesc, ce să citesc (că doar aduc cărţi noi cu mine), ce muzici să mai caut, să mă reapuc de pictat, să fac ordine (finally) în nu ştiu ce dulap, să spăl perdelele din lada de rufe etc.
Şi mă hrănesc timp de câteva zile cu aceste planuri cu bătaie mai scurtă sau mai lungă, după care se aplatizează totul, se întoarce rutina. Partea bună zilele astea este că magazinul are nevoie de oameni şi implicit (sau mai ales) de mine, că tot sunt acolo şi am deja oareşce experienţă. Un pas de la stadiul no name la cel de plătitoare de impozit. Calc totuşi peste îndoieli numai cu gândul că nu rămân acolo pentru totdeauna. Că va apărea cât de curând şi ocazia aia mişto.
Mi-e bine totuşi numai când mă uit la raftul plin de bunătăţi care m-aşteaptă să le citesc, la marionetele pe care le-am primit alaltăieri cadou, la cât de mişto e ultimul album Coldplay (chiar dacă s-a auzit deja ceva de-un plagiat), când mă gândesc că am tot ce-mi trebuie, când mă cufund în amintirile mele (aşa triste şi frumoase cum sunt), în aiurelile şi visurile mele, în patul moale cu veioză pe stânga, când savurez nelipsitele bomboane cu lapte sau caut muzici pe net. Curând o să mai pun şi pozele promise (dacă te mai interesează, oricum tot pentru mine o fac). Deocamdată mă aşteaptă două zile întregi de muncă. Şi încă vreo sută de ore luna viitoare.

Back home

Aş povesti, dar ce-aş mai povesti... Unde aş găsi un pic de chef? Am ajuns azi-noapte după ce-am trecut teferi pe marginea unei furtuni. Aş mai fi stat. De data asta n-am apucat să mă satur şi să vreau neapărat acasă. Nunta a fost frumoasă. Am fost frumoşi. Dar nu mai vreau. Nunţi tradiţionale. Cu puţin efort din partea tuturor se pot scoate şi astea din standard.
Am oprit iarăşi pe drum. Un pic la Sighişoara, un pic la Oradea, ca să odihnim şoferul. Despre Praga ce să spun? Extrem de frumos, de îngrijit (centrul), dar sufocat (cel puţin acum, vara) de numeroase grupuri de turişti. Mi-am zis că data viitoare mă duc într-un colţ uitat de lume şi "uit" fotoaparatul acasă. Mă scot deja din sărite toate fotoaparatele digitale (inclusiv al meu) care ridicate deasupra capului (nu şi al meu) vânează fiecare crăpătură de zid, fiindcă are şi aia istoria ei, fiecare apus de soare sau fiecare statuie frecată la propriu de mâini fiindcă poartă noroc. Mă enervează chinezii, umbrelele ghizilor ţinute pe sus ca să nu se piardă chinezii, fotoaparatele, japonezii, coreeeenii şi toţi asiaticii de care nu mai ai loc pe drumuri. Dar îmi place cursul lin al Vltavei al cărei puls nu l-am luat de la una din milioanele de terase şi restaurănţele de pe margine, ci de undeva de la capătul oraşului unde a fost cândva construit un hotel vizavi de un teatru, un hotel drăguţ care ne-a aşteptat şi găzduit şi pe noi fără prea mari pretenţii. Înainte de a mă apuca să caut câteva poze pe care să le pun aici, las una cu tona de cărţi de care mi s-a făcut milă şi am cărat-o (din fericire nu în spinare) din Ro până acasă.



P.S. - Înainte şi după tundere şi vopsire:

P.S.

Bucurestiul e plin de tarani. De parca nu stiam. Cel putin jumatate dintre ei sunt snobi care isi mananca de sub unghii, dar isi permit masini invers proportionale cu dimensiunea creierelor lor.

Sunt in Ro

Nici nu stiu despre ce sa scriu. De povestit ar fi multe. Suntem de mult pe drum. De fapt am ajuns de-abia de vreo doua zile acasa. Opririle ne-au prins bine doar partial. Baiatul s-a procopsit cu niscaiva probleme sanatoase. Speram sa scape pana maine, cand se va pune nas, chiar daca e cam naravas si nu respecta tratamentul.
Am oprit la Viena si aveam senzatia ca sunt intr-unul din orasele vestice romanesti. Arhitectura imi era cumva familiara. Nu am facut mare lucru decat ca am vizitat doua muzee, m-am dat in roata, am pozat doua case Hundertwasser si am mancat doua felii dementiale de tort la Cafe Demel. Am carat ploaia dupa noi. De fapt ne-a urmarit pana la Timisoara. Ce cladiri frumoase are si orasul asta, ce pacat ca nu le reconditioneaza (inca) nimeni. Drumul european pana la Turnu Severin este extrem de prost. Nici in urmatorii cinci ani nu e de trecut pe-acolo. Herculane ridica vile si terase noi, dar lasa in ruina mostenirile. De la Craiova am luat-o spre un sat din Valcea si am ajuns in Gorj, iar dupa 50km strabatuti si contactul cu un drum care se credea o scurtatura, dar era desfundatura am hotarat sa strabatem aceiasi 50km inapoi. Vina mea ca nu l-am sunat pe tata si vina lu tata ca nu mi-a spus de la bun inceput ca exista doua sensuri giratorii. Nu-i nimic, portiunea aia de tara nu apucasem s-o cunosc :)). Deh, hartile nu spun nimic de calitatea drumurilor. Si cred ca nici GPS-urile. Noi suntem demodati. Dulapul de harti ne-a fost tare util pana la Craiova. De-acolo nu mai exista harti. Exista amintiri. :D In fine.
Despre familie ce sa zic? Pe unii dintre ei abia ii cunosteam. Sunt vorbareti, ospitalieri si foarte insistenti, desi nu au nevoie. De ceilalti am niste indoieli. Ii suspectez pe unii de o lacomie absurda. Anumite lucruri (marunte, dar foarte necesare la momentul ala) s-au facut la un moment dat nevazute. Cred ca au fost ajutate. :p
Am o tona de carti de luat cu mine. Si mai vechi si noi. Nu mai am rabdare. Eram chiar din prima zi chitita sa-i golesc mamei rafturile. Hai s-astept, totusi, sa treaca nebunia cu nunta.
Si inca ceva: m-am tuns (am scapat de 1kg de par ;) ), dar nu foarte scurt si m-am facut blonda. :D

N-am dispărut

Doar că momentan nu prea am despre ce scrie. Lucrurile care par importante, de fapt n-au nici-o valoare, nu merită efortul de a fi consemnate. Fleacurile nici atât.
Dar există câte ceva.
Superstarul meu favorit de la Deutschland sucht den Superstar a ieşit superstar aşa cum am intuit încă dinainte să înceapă şourile tematice.
Uite un filmuleţ cu el cam de la început...



Thomas Godoj - Stark

...cu un cover după această piesă:



Ich + Ich - Stark


Apoi despre euroviziune (că n-am ce face şi mă uit ca să mă enervez umpic şi apoi să-mi treacă): bine că câştigat rusul, fiindcă biata noastră Europă şi-aşa are şanse bune de manelizare.
Despre mine personal: in vreo 10 zile o luăm la vale spre Ro. Nu mai zburăm anul acesta. Oprim pe drum pe ici pe colo în câteva oraşe (europene). Înnoptăm. Vizităm nişte neamuri. Cumva mă aştept să-i găsesc aşa cum i-am vazut ultima oară. Îi spuneam lu' mama că timpul s-a oprit atunci în loc. În locul celor de atunci o să întâlnesc nişte bătrânei.
Dup-aia mă fac naşă. Frate-miu se nunteşte.

Aşa că ieri am fost cu băiatul să-şi ia costum. Am străbătut un număr de km şi am ajuns în oraşul prinzătorului de şoareci.
O să traduc şi eu cât de curand legenda care atrage frecvent atâţia turişti într-un oraş atât de frumos.

Îmi înfloresc trandafirii, dar îi papă neşte omizi şi o şleahtă de păduchi. Las că mai înainte le pap eu pe ele cu o doză şpreiuri.

Azi-noapte l-am visat (iar) pe superstar.

Cu magazinul defilez în continuare. Noroc cu mine. Cu atâtea lucrătoare în concediu (medical) fac Überstunden pe care mi le pune luna viitoare (cu bunăvoinţa ei) şefa de echipă. Că supraşefii habar n-au şi nici nu trebuie să afle. Sunt nişte cretini, fiindcă ar trebui să ne mai trimită suplimente pentru situaţii de urgenţă.

Cam atât. Mă bate iar gândul să trag obloanele, dar nu cred şi nici nu zic că o voi face. Ca să nu mă trezesc că vreau să scriu peste o săptămână, iar la mine e oficial lumina stinsă. Chiar mă enervează treaba asta. Cui îi e dor de mine, găseşte o parte din mine încă aici prezentă. Chiar şi dacă tac o vreme.


Mai ia de ascultă:




Herbert Grönemeyer - Leb' In Meiner Welt




Luna - Lovedust

Vinerea trecută

Am fugit de-acasă. Şi anume la vecinii noştri (bulgari era să le zic) olandezi. E sezonul în floare. La propriu. Ne-am dus la grădinile Keukenhof. Vremea însorită a spart conducta cu turişti. Toţi cu (digi)camere. Şi noi printre ei. Plus o groază de persoane cu handicap. Lăsând la o parte frumuseţea florilor şi aranjamentelor, a grădinii, a obiectelor decorative, n-am scăpat de magazinele de kitsch, de preţuri un pic cam piperate la waffeln sau bulbi. Şi fiindcă marea era aproape am dat o fugă şi până la Scheveningen (în Den Haag).
Astea-s toate morile de vânt pe care le-am "prins" din maşină (bineînţeles că l-am înnebunit pe D, dar dacă am aparat bun, de ce nu? :P).











În grădini am dat printre altele şi de un păun seducător.

























Mamaie şi tataie, aşa arată câmpurile lor de "pepeni"!





Poţi să-ţi imaginezi că dincolo de clădirile astea "birocratice" se află o plajă?





Pe-ăsta l-am alergat eu..



ca să-l pozez aşa:






Pentru amărâtele astea mi-am băşicat eu palmele astă toamnă. Ciugulite de ploaie, melci şi alţi indivizi monstruoşi, frumoasele mele narcise (alea din dreapta), dar mai ales lalele. În mijloc neînflorite ar fi trebuit să fie alea negre.



În schimb îmi înfloreşte pentru prima oară liliacul. :D

P.S. - A doua zi după plimbărică (pentru care am bătut 300 km) am stat 11 ore la munci.
Ieri m-am luptat cu o grevă de ficat. De azi mă lecuiesc, dacă nu mă mai apucă lăcomia. :P

.

Unii oameni (cam mulţi) sunt făcuţi din pământcurahat. Cel mai păcat este că aceştia vin în contact cu mine, o fraieră care le cade victimă. Remuşcările de genul "ce bine ar fi fost dacă făceam aşa şi nu de-a-ndoaselea" nu-şi au nici un sens în secunda imediat următoare. Intuiţia strigă, iar eu îi pun mâna la gură. Mi-am pus totul la îndoială. M-am săturat de magazin, de casă, de praf şi de clienţi nenorociţi.

Sorin Delaskela,

... ăsta este pentru tine. ;) Sper să îţi placă aşa "bunt" (adică hipercolorat şi posibil obositor) cum mi s-a iţit. :P

Cea mai bună cafea proastă

Leapşă de la Gramo. Cele mai proaste două cafele pe care le-am gustat vreodată au fost una făcută de mine (care nu ştie niciodată măsurile la preparare) prea tare, iar o alta prea slabă, ceva de genul poşircă, care însă n-a mai fost opera mea.
În rest nu-mi amintesc care să fi fost alea cele mai bune dintre cele mai proaste, fiindcă de fapt Cristinuţa nu e băutoare de cafea.

Take a look

Decolteul curajos al Angelicăi a făcut ocolul lumii. :D

(poza e de aici)

Bai bai lalele negre

Astea erau lalelele mele anul trecut. Acum sunt istorie. În locul lor au răsărit nişte frunze şi atât. Naşpa. Să văd dacă există posibilitatea să le scot şi să le fac o baie într-o soluţie de îngrăşământ. Poate la anul am noroc. N-am vrut să cred informaţiile de pe ambalaj care spuneau că aceste lalele nu înfloresc decât o dată.

Cu sau fără?

S-au înmulţit iar câinii fără stăpâni pe străzi? Oare ce este atât de greu să ridici un adăpost? Unul modest măcar. Citesc de câteva zile şi mă tot minunez. Legea care interzice eutanasierea le dă apă la moară admiratorilor de câini. De ani de zile, de când mă ştiu trăiau pe lângă bloc diverşi căţei cu nume puse chiar de noi, cu care obişnuiam să împărţim locul de joacă. Cel puţin unul dintre ei avea scăpări de agresivitate. Probate şi de mine pe propria piele. Exista cel puţin câte o tanti Tanţa pe scara de bloc care ieşea cu un castron plin de resturi alimentare de la dejun pe care le împărţea căţeilor. Căţeii sunt nişte animale minunate şi nevinovate, dar n-au ce căuta în casă. Sunt murdari, sunt plini de pureci şi paraziţi. În plus vaccinarea, deparazitarea periodică şi îngrijirea zilnică (adică scosul afară de cel puţin două-trei ori) sunt o corvoadă prea mare. Motivele sunt diverse, nenumărate, unele chiar nebănuite. Aşa se explică de ce majoritatea celor care îi revendică îi lasă la loc în stradă. Pe scurt: e mai comod aşa! Nu putem nici cu ele, nici fără ele.
Dacă tot li se face milă de aceste animale unora, de ce nu susţin din proprie iniţiativă diversele adăposturi care s-ar putea înfiinţa? Pe la noi pe-aici în orice supermarket există un colţişor rezervat de o asociaţie de îngrijire care apelează la bunăvoinţa iubitorilor de animale. Aceştia cumpără şi lasă acolo pachete cu mâncare şi altele de trebuinţă. La tv există emisiuni cu specific. Sunt prezentate diferite animăluţe cu detalii despre personalitatea lor, cui i-ar fi recomandate şi altele, ba chiar cu diverse handicapuri, care mai mereu îşi găsesc pe cineva. Aceste adăposturi pot fi vizitate. Dacă ai nevoie de afecţiune canină e suficient să dai o raită pe-acolo din când în când.

Apropos. Am visat de curand o pasăre galbenă frumos cântătoare. Un canar probabil. N-ar fi rău să am şi eu una... Apoi mi-am amintit de colivie. Merită?

Păcală, gata

Am tras de mine azi şi am înregistrat şi restul. Am terminat. Ard totul pe un CD şi îl trimit unde trebuie.

Aici sunt ultimele episoade:

...

Am aşa o stare de lehamite şi de plictiseală... şi ştiu şi de unde vine. Am senzaţia că de vină sunt din nou aceleaşi lucruri de care credeam că am scăpat prea simplu cu un delete. Dar ele au rămas acolo ascunse până la un alt moment oportun. Entuziasmul meu manifest loveşte ca nuca în perete. Înţeleg aiurea şi interpretez. Se sparge totul în bucăţi. Îmi place, dar mă epuizează când vorbesc prea mult. Ce bine e când tac. Rămân eu cu mine şi îmi ajunge. Îţi spuneam că mai avem timp. Să te mai văd măcar o dată înainte să dispari. Să-ţi mai povestesc o vreme despre mine şi să mă asculţi aşa cum numai tu dintotdeauna ştii şi să nu obosesc, să mă iei de mână şi să călătorim imaginar până la Paris, să mă mângâi suav pe abdomen, să-mi ridici insesizabil bluza şi să presari fluturi acolo dedesubt.