Un fel de explicaţie

Se iau în considerare 3 cercuri. Cercul 1 e în relaţie stabilă cu cercul 2. Tot cercul 1 e în relaţie nesigură, de data asta, şi cu cercul 3. Cercurile 2 şi 3 nu se cunosc deloc. Nici nu-i aşa important. Relaţia cercului 1 cu cercul 2 este caldă, prietenoasă, frăţească aproape. Cercul 3 aduce senzaţii noi cercului 1. Total diferite de cele ale cercului 2. Cercul 2 se banalizează până la pseudodispariţie. E ca şi cum n-ar exista. Aşa se explică apucăturile egoiste şi absurde (în parte inconştiente) ale cercului 1 în ceea ce-l priveşte pe cercul 3. Ştie clar că există deja cercul 2. Dar toate astea fiindcă face abstracţie de el. Tot inconştient.

..

E ca şi cum chestia la care visam în urmă cu ceva timp, de uitam să cobor din autobuz sau ardeam mâncările de pe aragaz, n-ar mai sta în picioare. E nesigură, se clatină, fiindcă nu mai e ţinută cu dinţii decât de-o parte. Cealaltă rămâne indiferentă. La început (ca la orice început) lucrurile stăteau altfel. Starea vremii. Tatonări de teren. Zi de zi. Neîntârziate. Picături chinezeşti dulci. (Ne)Condiţionări. Clopoţel. Obişnuinţă. Plictis. Scheißegal. Nu pot depinde de aşa ceva. Nu am nevoie. Categoric, lucrul ăsta îl fac pentru mine. Tot ce vreau sau trebuie să fac este pentru mine. Chiar şi lucrul acela (deocamdată încă) ideal. Ăla îi dă (i-ar fi dat) un sens. Îmi vine să renunţ la el cu riscul să regret dup-aia. Doar din motivul că o fac pentru mine. Din motive egoiste nu pot să înţeleg alte egoisme. Nu am nevoie de ele. Pentru că sunt eu prea sucită, de-aia.

.

Când am conştientizat conceptul de consolare, m-am liniştit gândindu-mă că toate sunt consolări, în afară de mine. Greşit, eu sunt una dintre ele. Sunt una dintre crucile pe care le car cu mine. Absurd, absurd, absurd. Ia să mă mai lase pace. De unde ştiu eu, de fapt, că nu m-au lăsat deja? Am nevoie de o schimbare radicală, urgentă. La păr probabil, că la nărav trece o vreme, apoi se întoarce.

Fericiri

Mă simt excelent când am ceva de făcut. Chiar şi dacă ceea ce fac e că trebuie. Când mă gândesc câte îmi stau pe listă... Filme, cărţi, muzici, gătit, pictat, da, mai ales pictat, că am strâns nişte idei, poate scris (dar rămâne în plan secund). Chestii de timp liber, că tot o să am ceva mai mult zilele următoare. Statul îndelungat pe net e dintr-o anumită perspectivă nociv, dar nu pot fără el (fără net). Să văd cum mă împac.

Egoisme

Când i-am dat bandana înapoi n-a zis iniţial decât că trebuie s-o păstrez. Am insistat s-o ia. Era oricum cu atenţia deja într-o altă direcţie. Ceva mai tânără, mai fragedă etc. Dar mi-a lăsat apoi un mesaj de genul "gestul tău a fost al unui copil de clasa patra, mi-e jenă de tine". Era musai să aibe ultimul cuvânt. Musai să arunce cu noroi. Să contrazică. Pentru mine gestul a fost un simbol (neînţeles) de despărţire. O ştergere a urmei lui care s-a lăsat din păcate cu orgoliu pătat.
A contrazice, în unele cazuri, ascunde şi o părticică de absurd. Lucrurile par că se aseamănă. Există un numitor comun între ele, pe care cel ce contrazice, din punctul lui de vedere, nu îl vede sau chiar nu vrea să-l vadă. Eu mi-aduc aminte de o chestie similară (o aluzie, deci, şi atât), el (sper eu că) ştie la ce mă refer, dar nu are niciun sens ce spun. În contextul ăsta ceea ce afirm eu nu are nicio valoare. Importantul este de partea cealaltă. Eu doar vorbesc aiurea în tramvai. Comparaţiile nu-şi au rostul. Şi nici măcar n-ar fi fost cazul.

.

Eu cred că mă zbat totuşi prea mult. Entuziasmul altora nu se compară cu al meu. Normal că nu impresionez pe măsura aşteptărilor mele, aşa că s-o las mai moale...
By the way, muzica sună tare interesant în dimineaţa asta. E încă întuneric afară, D a şters-o deja extrem de devreme şi bineînţeles tocmai mă lupt cu una din clasicele mele dureri de burtă.

Mă străduiesc, te străduieşti

Ne străduim împreună. A se strădui înseamnă cumva a-ţi da silinţa. Acest verb are o componentă volitivă, dar ascunde şi una de genul "n-am chef, mi-e lene, nu mă pricep, las că merge şi aşa". Şcolile româneşti de profesionşti lipsesc cu desăvârşire, dar ei apar pe toate drumurile. Ei te rezolvă ieftin şi te lasă, vorba neamţului, "in Stich", adică ori cu curul în baltă, ori "rezolvat" şi în ambele cazuri cu banii luaţi. Profesioniştii români îţi montează mobilă, termopane, aere(le lor de idioţi) condiţionate, profesioniştii români construiesc, zugrăvesc, amenajează, instalează obiecte sanitare, ţevi, electricitate, centrale de încălzire, repară electronice, maşini, ei te tund, te coafează, epilează, îţi fac dantura, etc.
Exemplu concret.
Ai mei au (reuşit) vândut apartmentuţul în care am apucat şi eu să locuiesc mai bine de dooj' de ani. Mă lasă cu nostalgii. Eu la primăvară când mă voi întoarce acasă, nu mai ajung acolo, decât dacă vreau să trec din proprie iniţiativă pur şi simplu prin faţa blocului să revăd cele trei ferestre de la parter şi să mă uit la ele şi să-mi zic: nu mai sunt ale mele (exact ca în visurile pe care le am uneori noaptea), că eu acolo nu mai locuiesc nici măcar teoretic (am plecat deja de 4 ani), să revăd străduţele, bisericuţa în care am intrat deseori şi în care am insistat să mă cunun, câteva feţe, dar doar întâmplător, dacă-mi ies în cale şi cam atât.
Ai mei s-au mutat aşadar la grădină. Aveau acolo o căsuţă pe care şi-au amenajat-o ca să poată fi locuită. Şi-au ridicat baie şi bucătărie, au izolat, au pus tocărie nouă, uşă nouă, au făcut instalaţie electrică şi de apă, au zugrăvit, pus gresie, faianţă, mobilier în mare parte nou etc.
După ce au terminat în baie, faianţa pusă, cabina de duş montată, s-au trezit cu inundaţie în podea. După vreo trei zile, au spart ceea ce se făcuse nou, ca să se repare ceea ce minunaţii lucrători profesionişti instalaseră cu drag şi spor. Nu mai vorbesc de întârzierea construcţiei, tărăgănată de aceiaşi profesionişti pe motive că şeful nu-i plătise, şef care nu achiziţionase nimic din materialele cu care trebuia să înceapă (continue) lucrarea. Despre altele nu mai ştiu, fiindcă nu mi s-a mai povestit. Sunt prea multe.
Frate-miu a avut o făbricuţă de mobilă. Începuse bine. Cu speranţe. Dintre cei cu care a lucrat, au plecat (cred) aproape toţi. Făceau greşeli. Ok, nu-i nimeni perfect. Însă cei ce-au învăţat să facă ceva n-au studiat nicăieri. Totul este experienţă la noroc.
Eu m-aş face brutăreasă/cofetăreasă. Nemţii caută disperaţi amatori pentru şcolile de brutărie. Este o meserie care dă programul peste cap. Se lucrează noaptea. Nu pot să mă duc să lucrez într-o brutărie până n-am făcut un Ausbildung de cel puţin 3 ani (plus încă unul dacă vreau să mă fac independent). Valabil şi pentru alte meserii. Şcolile te obligă la un program de practică unde vrei tu, numai să vezi cum e în câmpul muncii. Practicantele care ajung pe la noi prin magazin sunt în mare parte dezamăgite, ceea ce le face să se plângă de probleme de sănătate în zilele următoare, numai ca să nu mai vină. Dar trebuie. Şomeri sunt şi pe-aici cu carul. Cei mai mulţi chiar n-au chef de muncă şi se complac cu mizeria şi vin şi put (la propriu) (tot) la noi în magazin în timp ce se plâng că nu ştiu ce bluză costă prea mult sau că nu vor punguţă, deoarece costă sau etc.
De aceea îmi doresc uneori să mă pricep la toate, să n-am nevoie de nimeni, să mi le fac singură. Cel puţin ştiu că pocinogul e opera propriilor mâini.
Fază din magazin:
Toate cutiile de marfă sunt din carton. Alea se pliază şi se pun pe nişte cărucioare speciale, înalte, care după ce se umplu se învelesc în folie şi se parchează undeva în magazie până vine şoferul cu marfa nouă şi le ia. Unele dintre colegele mele au talentul încă să pună cartoane peste cărucioarele deja pline şi învelite, deşi sunt aproape conştiente că e inutilă această mişcare, fiindcă aceste bucăţi de carton vor cădea cu prima încercare de deplasare a căruciorului. Nu-i nimic, există zuze panicoase ca mine care le aranjează, le deretică şi curăţă în urma lor pentru propria linişte, fiindcă dezordinea şi lucrurile strâmbe, făcute în doi peri, o enervează.

Experiment nr 1

E clar, omul care are liber, stă pe-acasă şi n-are (momentan) ce face, îşi găseşte. Ideea mi-a venit aseară. Pentru cei ce n-au fost, aşa sună finalul. Dacă nu asculţi, n-o să ştii despre ce e vorba. Sper că e bine. :D




Despre experimentul nr 2 nu pomenesc nimic. Ăla e chiar o supriză pe care era să o stric într-o zi, noroc că softurile îmi joacă feste. :P Ale naibii ele.

Miss Panik

Când m-am născut eu acum vreo numaiştiucâţi ani aveam o grijă importantă. Să ies mai repede naibii afară. Altfel mă sufocam şi-o chinuiam pe maică-mea inutil. Cred că ăla a fost primul atac de panică din viaţa mea intra şi extrauterină. Nu ştiu de unde am moştenit-o, dar o car şi pe asta cu mine. Panica mea se traduce prin faptul că vreau să le fac rapid pe toate, să nu las nimic şi pe nimeni să aştepte, mă grăbesc aşadar, alerg, zbârnâi ca un clopoţel, mă izbesc (tangenţial sau nu) de diverse lucruri din drumul meu, răstorn, sparg, încurc, îi distrez pe alţii cu aiurelile mele. Este un ritm pe care mi-l înţeleg doar eu. Am migrat cu el şi am senzaţia că fără el sunt ineficientă, chiar dacă de cele mai multe ori e păgubos. Keine Hektik mi se spune deseori şi nu înţeleg, deşi simt presiunea în sângele lor, o oarecare dezamăgire care probabil nici nu are de-a face cu asta.
Ieri m-am trezit cu şefa mea că mă întreabă dacă ceva e în neregulă cu mine. Mă vedea prea calmă, umpic posacă, dusă cu pluta. Mi-am văzut singură aproape toată ziua de cartoanele mele cu marfă. Abia dacă m-a băgat cineva în seamă. Nici n-aş fi avut nevoie. Aveam chef să-mi rumeg în linişte gândurile. M-a îmbrăţişat. O iubesc pe şefa mea.
Cuvântul "consolare" mă ajută extrem de mult.
Vreau să încerc un experiment. Sunt două surprize de fapt. Sper că nu-s nepotrivite.

Mi-e dor...

... de-o noapte albă. Să stau să citesc în întuneric, în linişte fără să număr câte pagini mai am până termin capitolul ca să mă culc. Am de gând să-mi cumpăr o lămpiţă de citit, din-aia mică, mică, de prins de pagina cărţii. Am văzut eu că există. Ce fraieră sunt că nu mi-am luat astă vară când am văzut la librăria unui muzeu din Bremen. Era tare ingenioasă. Cu baterie, flexibilă, etc. Ceva de genul.
Mi-e dor de-o noapte albă în care să stau de palavre şi de tăceri până la răsărit, iar apoi să ies în răcoarea dimineţii să mă delectez cu liniştea de dinaintea rumorii străzii.
Mi-e dor de-o noapte cu muzici şi tăceri în care să mă fure somnul, să mă simt acoperită, dezmierdată pe ascuns.

Viaţa ca un sfârâit de titirez

Cred că am găsit un obiect cu efect deconectant. Nu mi-am dat seama de el până nu l-am adoptat acum vreo săptămână. Este un titirez mic de lemn care se învârte perfect. Înaintea lui existau cândva (cu mulţi ani în urmă deja) nişte rotiţe dinţate de la un ceas stricat din dulapul bunicii. Şi ele se învârteau fidele timp îndelungat. Cum se învârt gândurile mele excentric în sensul acelor de ceas, aşa sfârâie titirezul meu, mânat de două vârfuri de deget ce-l pun în mişcare. Aşa se scurg prin el temerile, angoasele şi păcatele, nelinişti ce-mi pătează cămaşa karmei, cruci pe care oricum le car până la sfârşitul sfârşitului. Titirezul meu este un fel de dopuşor al lui D. Este cuiul propriei mele mântuiri. Pe el o să-l port de-acum încolo peste tot cu mine. Iar dacă-l pierd, un altul îi va lua locul.



Madredeus - O Mar

Nuştiucum

Mi-am amintit că am nişte gheme prin dulap. Mi-am luat mănuşi galbene-galbene cu floare. Fular nu mi-am luat. Fularul mi-l croşetez. M-am aşezat în capul patului şi m-am apucat să-l croşetez ca o bunicuţă. Subţirel, c-aşa l-am vrut, din resturi de aţă şi culoare. Înnădesc la întâmplare, oricum tot trendy e, chiar dacă n-am galben. Nici mov. :P Mi-era dor de astfel de ocupaţii. Am (tot în dulap) un gobelin neterminat, început deja acum cam mulţi ani. Ar trebui să mi se facă milă de el şi să-l văd în sfârşit înrămat. Măcar pentru satisfacţia unei munci atât de îndelungate. Cineva râdea cândva de mine, cum adică să coşi la gobelin, ce ocupaţie naşpa, bla, bla. L-am detestat, fiindcă nu m-a înţeles. Am abandonat cusutul când am descoperit internetul. Dacă abandonez internetul (să nu încep iar cu raţiuni fataliste de genul şi-aşa nu prea am cu cine vorbi, pe blog nu prea am despre ce scrie, cutărică n-are timp, din nou bla, bla, că iar exagerez), m-aş reapuca de el. Momentan croşetez fularul. La asta merg perfect nişte chansonete vechi ca cea de mai jos.




În rest, mi-e... nu ştiu cum... Dar mai bine las locul gol...  Mi-e doar un pic de necaz că nu pot fi şi eu acolo. În carne şi oase... În rest voi asculta chansonete şi voi călători măcar cu gândul peste graniţe şi mă voi ascunde pe sub un scaun sau voi trage cu urechea pe după un paravan. Cine ştie, poate ne întâlnim undeva la mijlocul drumului, cititorule. În fine, noapte bună, tu, oriunde te-ai afla... (aici intră un emoticon)

Ieri

... am plecat iar gură cască. Tot la Solingen e un castel. La castel - târg de artizani. La târgul de artizani o mulţime de minunăţii din care m-am ales cu (enumăr): un borcan cu miere de păpădie, un guguloi de marţipan din fistic, o pernuţă cu flori de levănţică, o pereche de cercei rotunzi albaştri, o ştampiluţă, un titirez de lemn şi mai ales o pereche de mănuşi galbene cu flori.

Las un "film" cu zuza şi o parte din trofee.

Blogosfera la feminin

Adică fetele care-mi plac mie. Le iau pe toate de la blogroll si le pun aici: Alma, Aprilsea, Bea, BolaDenieve, Catalina, Vidal, Oompa, Diana Iepure, Drina, Floribunda, Gospodina, Gânduri şi capricii, Hiperbol, Ilisim, Ionuca, Ioana, Leah Lusch, Moutona, Luluţa, Maddish, Fata din Ferentari, Omuleţi, Puck, Elena Vlădăreanu, Silvia Calioanu, Sneakysid, Suzi, Terorista, Vio, White Noise, Zully.

Şi mai pun linkul uneia căreia îi plac papuceii de pluş şi mantourile de baie roz. ;) (sper să nu fac o glumă nesărată) :P

Autonud