Când m-am născut eu acum vreo numaiştiucâţi ani aveam o grijă importantă. Să ies mai repede naibii afară. Altfel mă sufocam şi-o chinuiam pe maică-mea inutil. Cred că ăla a fost primul atac de panică din viaţa mea intra şi extrauterină. Nu ştiu de unde am moştenit-o, dar o car şi pe asta cu mine. Panica mea se traduce prin faptul că vreau să le fac rapid pe toate, să nu las nimic şi pe nimeni să aştepte, mă grăbesc aşadar, alerg, zbârnâi ca un clopoţel, mă izbesc (tangenţial sau nu) de diverse lucruri din drumul meu, răstorn, sparg, încurc, îi distrez pe alţii cu aiurelile mele. Este un ritm pe care mi-l înţeleg doar eu. Am migrat cu el şi am senzaţia că fără el sunt ineficientă, chiar dacă de cele mai multe ori e păgubos. Keine Hektik mi se spune deseori şi nu înţeleg, deşi simt presiunea în sângele lor, o oarecare dezamăgire care probabil nici nu are de-a face cu asta.
Ieri m-am trezit cu şefa mea că mă întreabă dacă ceva e în neregulă cu mine. Mă vedea prea calmă, umpic posacă, dusă cu pluta. Mi-am văzut singură aproape toată ziua de cartoanele mele cu marfă. Abia dacă m-a băgat cineva în seamă. Nici n-aş fi avut nevoie. Aveam chef să-mi rumeg în linişte gândurile. M-a îmbrăţişat. O iubesc pe şefa mea.
Cuvântul "consolare" mă ajută extrem de mult.
Vreau să încerc un experiment. Sunt două surprize de fapt. Sper că nu-s nepotrivite.
