Când i-am dat bandana înapoi n-a zis iniţial decât că trebuie s-o păstrez. Am insistat s-o ia. Era oricum cu atenţia deja într-o altă direcţie. Ceva mai tânără, mai fragedă etc. Dar mi-a lăsat apoi un mesaj de genul "gestul tău a fost al unui copil de clasa patra, mi-e jenă de tine". Era musai să aibe ultimul cuvânt. Musai să arunce cu noroi. Să contrazică. Pentru mine gestul a fost un simbol (neînţeles) de despărţire. O ştergere a urmei lui care s-a lăsat din păcate cu orgoliu pătat.
A contrazice, în unele cazuri, ascunde şi o părticică de absurd. Lucrurile par că se aseamănă. Există un numitor comun între ele, pe care cel ce contrazice, din punctul lui de vedere, nu îl vede sau chiar nu vrea să-l vadă. Eu mi-aduc aminte de o chestie similară (o aluzie, deci, şi atât), el (sper eu că) ştie la ce mă refer, dar nu are niciun sens ce spun. În contextul ăsta ceea ce afirm eu nu are nicio valoare. Importantul este de partea cealaltă. Eu doar vorbesc aiurea în tramvai. Comparaţiile nu-şi au rostul. Şi nici măcar n-ar fi fost cazul.
