..

E ca şi cum chestia la care visam în urmă cu ceva timp, de uitam să cobor din autobuz sau ardeam mâncările de pe aragaz, n-ar mai sta în picioare. E nesigură, se clatină, fiindcă nu mai e ţinută cu dinţii decât de-o parte. Cealaltă rămâne indiferentă. La început (ca la orice început) lucrurile stăteau altfel. Starea vremii. Tatonări de teren. Zi de zi. Neîntârziate. Picături chinezeşti dulci. (Ne)Condiţionări. Clopoţel. Obişnuinţă. Plictis. Scheißegal. Nu pot depinde de aşa ceva. Nu am nevoie. Categoric, lucrul ăsta îl fac pentru mine. Tot ce vreau sau trebuie să fac este pentru mine. Chiar şi lucrul acela (deocamdată încă) ideal. Ăla îi dă (i-ar fi dat) un sens. Îmi vine să renunţ la el cu riscul să regret dup-aia. Doar din motivul că o fac pentru mine. Din motive egoiste nu pot să înţeleg alte egoisme. Nu am nevoie de ele. Pentru că sunt eu prea sucită, de-aia.