Îți mai amintești, Charlot? Luasem niște casete de-acasă, apoi te plimbasem până sus de tot pe deal ca să-ți arăt lunca și celelalte dealuri dinspre apus, cu cele trei biserici, cu drumul șerpuind "la deal" și munții mai mereu invizibili la orizont. 

Apoi m-ai oprit în îmbrățișare pe balconul îngust, m-ai sărutat (în sfârșit) în camera aceea cu tavan nu prea înalt, m-ai mângâiat sensibil pe abdomen, apoi m-ai mai invitat o dată să dansez cu tine...

I've been alone with you inside my mind
And in my dreams
I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello
Is it me you're looking for?
I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted
And my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much
I love you

I long to see the sunlight in your hair

And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello
I've just got to let you know
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely?
Or is someone loving you

...

 Ce bine că există acest blog pe care l-am ignorat o vreme, dar la care m-am reîntors ori de câte ori am avut nevoia și ocazia. Sunt enorm de obosită, însă trebuie să-mi limpezesc niște lucruri, așa că sar din pat și profit de liniștea nocturnă, ca să despic puțin firul în patru. O cu totul altă zi a fost cea de ieri, dar tot este strâns legată de cea de azi. Fiindcă tot aveam eu senzația că viața mea decurge prea monoton, o dată cu viruselul care a condimentat puțin situația mi se pare că a devenit și mai fad totul. Iar într-una din serile în care credeam că sunt cea mai singură ființă de pe lume, în care îmi plângeam de milă că am o foame teribilă de afecțiune, am făcut un pas îndrăzneț și l-am lăsat să se apropie. Dar, vai, o dată cu el s-au arătat și micile dureri și preocupări pe care și le asumă obligat și pe care mi le împinge sub nas, ca pretext pe lângă starea vremii, ca și cum grădina, ruina de castel, luna roșie nu ar avea decât valența unui context pur spațial și temporal din lipsă de alte resurse, fiindcă fiecare e cu viața lui, iar disponibilitatea este enorm de îngrădită. Există două variante și nu știu pe care s-o aleg și să o cred, deși răspunsul mi-a venit deja pe alte căi și mi-a confirmat că trăind în prezent, mă doare fix în față și la dreapta (cum zice cineva), că eu de fapt trebuie să uit și să mă eliberez de ceea ce a fost ieri, să nu mai stau atâta să analizez, să judec și să etichetez. Una ar fi că ceea ce mi-a spus este adevărat, iar eu trebuie să-i respect granițele și să înțeleg, iar alta este (ceea ce-mi dictează maimuța) ceea ce simt dincolo de cuvinte, care sunt toate niște pretexte emise la insistența mea, că entuziasmul s-a cam dezumflat ca un balon spart și că acum nu rămâne decât să se fofileze. Deși evit să mă judec, m-am simțit iarăși (chestie veche) că eu sunt cea care vrea și mi se face pe plac, dar doar cu lingurița și doar când se poate, că eu pretind deja prea mult și am și timp încă și mă autosabotez, eu sunt cea care crede că dacă închizi pe cineva în inima ta, nu te fofilezi ca să scapi... Mi-am călcat deja de câteva ori peste decizia de a merge mai departe și de a respecta principiul străzii înfundate, m-am descătușat de mine și mi-am pierdut conștient capul. Ce ar trebui să fac eu acum? Să iert și să uit. Și să tai stringurile cu un fierăstrău solid. Și să tot tai până nu mai rămâne nimic. 

Până acum mama e cam singura care îmi spune că toate rochiile pe care le cos sunt ca un sac. Restul se abțin sau nu au băgat de seamă. Mulțumesc! 

M-am înstrăinat sau e contextul de așa măsură că se completează totul, dar mă simt momentan extrem de singură, atât de mult încât mă chem pe cealaltă mine însămi și mă strâng în brațe cu putere, ca să știu că de fapt nu e așa, ies noaptea din casă, ascult cursul râului de dincolo de drum, mă culc în iarba înaltă din grădină și mă uit la luna aceea roșie în proporție de 92% plină și o stea luminoasă la fel de roșie mai la stânga ei, care nu e marte, fiindcă luna e în săgetător, iar marte - retrograd în pești, deci e oricare altă stea, cometa nu am reușit s-o văd, asta e mă mulțumesc cu pozele cu ea și cu pleiadele observate de undeva din Cornwall, unde nu am reușit să ajung până acum... bla, bla... Dureri de genunchi, cataplasme, o tăcere suspectă. Am spus ceva nepotrivit. Iarăși bagatele pe post de piedici. Nu pot veni la tine, vreau să mă culc. Whatever... Nu știu dacă e maimuța cea care mă face să gândesc așa, dar mă văd deja de ani de zile într-o situație complicată, cam fără ieșire sau doar cu o ieșire extrem de incomodă. Nu am ouă pentru ea. Ar însemna să ajung să dorm pe străzi sau ... chiar să dispar. Dar nu am ouă. Aleg să suport rahatul mai mic. Și să mă străduiesc să ajung și să rămân zen în atare condiții. Nu am unde să mă duc. 

În condițiile în care nu comunic ce mă deranjează la o persoană, fiindcă este o parte din ceea ce este ea și reprezintă în același timp o oglindă pentru ceea ce nu este rezolvat la mine, nu pot accepta să continuu relația apropiată cu acea persoană, atâta timp cât, în ciuda disponibilității ei sentimentale, ea continuă să se manifeste sensibil când e vorba de mărunțișuri precum vorbit prea tare, mirosul neplăcut al gurii, căpușe în iarbă și altele asemenea. Atâta timp cât există nenumăratele artefacte peste care am încercat să calc și să le accept și care îmi tot revin în drum, nu-mi rămâne decât să păstrez distanța și să mă rezum doar la salut și cam atât.

Ieri a trecut pe lângă mine o libelulă. Mă tot gândesc la o anumită situație. Și mai am una în paralel. Și peste tot cu repetiție cifrele angelice. Pe 1 cel mai des. Poate chiar sunt pe drumul cel bun. :)

A încerca să repeți o noapte ca și cum ar fi prima și să constați că fuge puțin farmecul, dar să continui cu o foame crescândă sub stele, să nu te mai poți opri până ce constați că sub tine s-a declanșat un deliriumtremens, ca o alternativă nefericită a morțiiceleimici și a trăi în permanență cu simțământul că din toate acestea rămâne doar ceea ce iei cu tine, iar restul se oprește într-o stradă înfundată.

După 23 de ani, dintre care timp de 15 nu ne-am mai întâlnit deloc, am îndrăznit și i-am spus într-un mesaj, ceea ce continuu aici cu consecvență să-i transmit. Așa am simțit, nici nu mă mai interesează dacă e o greșeală sau nu. Am dat maimuța afară. Facă-se Voia Ta.

Bliss

tocmai am adoptat un înger de staniol auriu

pe care îl agăț la rama patului suspendat

ca să mă vegheze când dorm

sau doar visez că plec pe stradă în mijlocul nopții

să caut stele dincolo de nori

și cometa

să ascult păsări râzând în somn

și să cred că sunt privighetori

ca să stea, cineva i-a dat o formă rotundă

ca și cum și-ar împreuna aripile

el mă îmbrățișează îndelung, îmi strânge o mână și mă sărută cast pe frunte

în momentul cel mai potrivit

podul micii noastre veneții rămâne mereu acolo

și în propriul pat

deasupra

mulțumesc, te iubesc

10.07.2020

Today I followed my heart. And I had a tiny little bit of heaven.

el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

(ipostaze cu mine 8, din februarie 2006)

ceea ce iau cu mine când plec

A avea tihnă. Asta e cheia de care mă agăț dintotdeauna. Agitația de orice fel (mi) se transmite. Copiii parcați la gadgeturi au energie exact atunci când de fapt te gândești încet la stingere.
Intenționez să încep lucruri și le tot amân, fiindcă nu am tihnă. Simt frustrare când mă împiedic de diverse mici obstacole și găsesc scuze ca să nu mai creez nimic. Simt frustrare, fiindcă nu mă pot exprima creativ. Clocesc idei, noroc că din fericire unele încă își păstrează viabilitatea. Aștept, totuși, momentul potrivit, care de cele mai multe ori e cât se poate de spontan și de fructuos.

T, Charlot, îți mulțumesc, dragul meu suflețel, că îmi revii în vis atât de afectuos.

Fiindcă mă distrează interpretările astrologice, în contextul în care am și exemple concludente din trecut, urmăresc de ceva timp ce mai zic unii alții despre influența anumitor planete în zodii, despre provocările care stau la poartă și despre cum am putea noi să le facem față. Luna iunie este cu planete retrograde, cu vreo două eclipse și cu dezgropări dureroase. Nu știam că eclipsele au o influență energetică atât de puternică. Se spune că acum ies la suprafață o sumedenie de emoții vechi care trebuie curățate. De aceea ne ies în cale oameni, situații, întâmplări care ne calcă pe bătături. În ăștia 40 de ani pe care i-am trăit până acum am trăit două (scurte) perioade (pe care le numesc eu) de încercări ciudate cu un numitor comun: statul în casă. Una a fost revoluția din 1989. Alta a fost tevatura de anul acesta în jurul viruselului. Cu o diferență cam de 30 de ani între ele. Rahatul ăsta nu va dura o veșnicie. Dacă n-aș ști că asta deja nu mai este doar o mascaradă pur pământeană, ci o încercare cu scopuri mult mai subtile, i-aș înjura pe toți (am și făcut-o deja), fiindcă uite, se duc naibii ritualurile cu care eram învățați, nu tu serbare de sfârșit de grădiniță, de sfârșit de clasa 4a (dintr-a 5a schimbăm școala), ba chiar nici măcar nu se știe dacă festivitățile de începere a școlii vor avea loc cu adevărat. Mai are rost să pregătesc cornetul de bomboane al viitorului școlar? (Da, mai are, școala o va începe oricum.) Citeam azi o scrisoare semnată de primar și de directorii de școli primare din oraș, că nu se știe cum va fi peste câteva săptămâni. S-au mai relaxat cu regulile, desigur. Dar simt că în jur domnește o tensiune ciudată. De ce durează atât de mult ar întreba unii. Căcatul trebuie să fie cu moț și să aibe și muscă. Citeam scrisoarea aia și simțeam că mă apucă un plâns așa din nimic, chiar dacă (după cum cred eu) am acceptat situația, ca să nu mă enervez suplimentar. Fi-miu cel mic a plecat prost dispus la grădiniță, a bombănit toată dimineața diverse. M-am trezit astăzi după un vis frustrant cu N, care mi-a reamintit de o mai veche neîmplinire. Durere, culcat în pragul ușii, în drum, în poziția fetală, atitudinea aceea cerșetoare de compasiune. Mai am de lucru, hooponopono la greu. Se simte energia eclipsei de lună de mâine. E cu intensificare, cu ”ardere” de emoții...

Lăsând la o parte smochinele care au ales de frică să fie posesori de mască, pare că o parte din restul lumii s-au și resemnat cu minunatul accesoriu, ba chiar își fac selfie-uri cu cât de "regulamentar", "exemplar" se supun ei la "firescul" social distancing cu petec la gură asortat la îmbrăcăminte. 🙈 Cum puteți?