Stăteam aseară cu un zuz de vorbă. Mai degrabă eu povesteam şi el mai adăuga mai mult monisilabic câte ceva sau nu spunea nimic. Cred că exagerez, cam ca de fiecare dată. Trăiesc cu senzaţia că îl deranjez. Că nu-l interesează ce spun. Şi poate nu e aşa. E doar paranoia asta legată de mesagerul instant care nu spune tot. Însă dincolo de el pot oarecum să intuiesc o stare de spirit. Să simt depresia, bunăstarea, nervozitatea, entuziasmul. Numai să fii un prefăcut perfect ca să mă păcăleşti de tot. De altfel nici nu e greu să pui un rânjet când nu-ţi arde de nimic. Am senzaţia că uneori trag de el. De fapt trag la propriu. Şi sunt lucruri pe care mi le doresc şi mi le închipui. Şi îşi doreşte şi el. Dar pentru care nu lupt. Fiindcă ştiu că sunt capricii. În schimb îmi oferă ocazia unei schimbări fatale. Prea greu pentru mine de înfăptuit. Nu am acest curaj. Nu ştiu dac-am mai spus-o: nu sunt o luptătoare. Nu în această lume. În orice caz mi se pare că a trecut deja ceva timp şi n-am mai făcut nimic pentru mine. Aşa că răspunsul meu a fost un smile tăcut şi atât. Poate că e iar timpul unei tăceri mai îndelungate. Cum e vorba aia: mai răruţ, că-i mai drăguţ.
| Însemnare mai nouă | Însemnare mai veche |
