...care ajunge fântână.Apa din fântână e bună de băut până în momentul în care dintr-un accident sau din reavoinţă un corp străin ajunge în ea sau îi dispare (asta poate fi şi o consecinţă a celor de mai sus) o componentă, care de cele mai multe ori este găleata sau cana.
În drumurile pe care le străbat apar pe la răscruci
diverse fântâni. Pentru drumeţii însetaţi şi pentru pomenirea celor în numele cărora s-au ridicat.
E suficient să arunci un obiect murdar în ea sau doar să zici aici s-a înecat un animal/om, iar fântâna s-ajungă într-o paragină greu de descris, deşi nu se vede mare lucru. E suficient să opreşti accesul la o fântână publică dintr-o iniţiativă de dement (cum există şi pe la mine printre neamuri) punând un gard în jurul pământului pe care se află, fiindcă e al tău. Ciutura noastră nu mai e a noastră. Acolo ne jucam când eram de-o şchioapă şi adăpam vitele. Acum apa bălteşte în ea până aproape sus de tot. De pe fundul ei s-au ridicat ierburile. Cine mai bea din ea?O fântână părăsită într-un loc pustiu, tace, dar de fapt spune multe. Ceva s-a întâmplat cu ea. E o speranţă (aceea a însetatului) năruită.
Pe ici pe colo pe dealuri întâlneşti în câte-o poiană pitită undeva la umbră câte o căsuţă. Ai putea să-ţi imaginezi că în ea locuieşte un pitic. Căsuţele sunt din lemn sau sunt zidite. Frumos pictate sau cioplite. Unele au şi căluţi. Uşiţa lipseşte uneori. Dar poţi intra cu curaj. Cu o cană. Înăuntru te aşteaptă o groapă cu apă. Şi eventual nişte broscuţe. De ce ţi-ar fi silă de ele? Trăiesc acolo de când se ştiu. Sunt broscuţe de apă potabilă. Apa e bună de băut, deci.
Iar lângă fântâni (unele), câte-o armată de cruci. Întru pomenirea... după cum spuneam...
| Însemnare mai nouă | Însemnare mai veche |
