Era o seară de început de iarnă. Se răcorise. Trebuia să plecăm. Stăteam singură în întunericul maşinii înfofolită în propria haină şi aşteptam. Ceilalţi mai plecaseră nu ştiu unde. Rememoram în linişte cele câteva zeci de fracţiuni de timp petrecute ceva mai devreme. Începuse un film şi prinsesem un loc lângă el. Eram mai mulţi. Ne înghesuiserăm cu toţii pe o dormeză veche. Filmul nu avea importanţă. În mine se derula un altul. Fără să pară jalnic, ultima secvenţă lăsase (trist) totul în aer. Şi, bineînţeles o lipsă de curaj. Curaj pentru ce? Ce să mai fi vrut de la ceva ce nu există? Cum să îndrăzneşti să... ce? Atâta doar că fusese odată o mână de fleacuri, din-alea pe care le aduni într-o cutioară veche cu miros rătăcit în ea de apă de cologne şi uiţi un timp de ele. Şi iar îţi aminteşti. Ne îngrămădiserăm unul lângă altul. Aveam o mână pe care nu mai aveam unde să o pun. Am lăsat-o lângă mine. Lângă el. Oare îndrăzneşte? Nu a trecut mult. Am simţit o atingere pe faţa dorsală. O strângere. I-am răspuns. Ne-am strâns atunci fiecare deget în parte şi toate la un loc, palmă în palmă, degetele întrepătrunse. Am iubit atunci cu fiecare centimetru de tegument într-un joc de mâini. Nu aveam cum să ne uităm unul in ochii celuilalt. Nici nu era nevoie. Jocul acesta se face orbeşte. Nu avea cum să vadă lacrimi. Le-am înghiţit cu greu. Era un sufleţel indecis. Dar eu am înţeles. Era împăcare, era un antidot pentru gol. La despărţire nu ne-am spus nimic.
Stăteam în întuneric, mă uitam spre ieşire şi îmi doream să îl mai văd o dată. Fiindcă timpul estompează amintirea până la esenţă, ştiu doar că într-adevăr a coborât (aşa cum probabil îmi ascultase gândurile) şi că a venit către mine. Şi am mai stat vreme de o îmbrăţişare... Aceea care mi-l apropiase cândva.
