O singură dată într-o iarnă mi-am pus paltonul cel negru, cizmele până la genunchi şi fusta cu broderie şi ştrasuri. Mi-am dat drumul la păr. Căştile se încadrau docile şi-mi încălzeau urechile. Am coborât din tren ţinând sacoşa roz cu dar în ea. Portativele se potriveau cu vântul burniţos, primăvăratic şi nehotărât. Am luat-o pe trepte în sus. Trenul suspendat se-apropia. O dată cu tine. Cărbuni aprinşi - o pereche mare de ochi, plete de cărbune, uitătură dulce. Mi-ai întâlnit privirea şi ai tresărit. Te-ai aşezat pe-un scaun fără pereche. Am rămas undeva în spatele tău la geam. Ai scos o carte, ai deschis-o. N-ai citit un rând. Ştiai că te privesc. Ai fi vrut să te întorci, n-ai îndrăznit. Mi se cânta în strună. Drumul nostru prea scurt împreună s-a întrerupt. Mi-am luat rămas bun în gând de la tine. Mi-a fost greu să mă desprind. O sumedenie de portative potrivite.
Aşa de stângaci mă exprim acum... Aş reformula de la cap la coadă (sau invers), şi tot n-aş fi în stare... Dar te cunosc. Din ce viaţă anterioară vii?
