Mi-e bine

Ocazie rară în care chiar îmi vine să spun că în general mi-e bine, deşi mă mai pasc oareşce îndoieli pe ici pe colo. Sunt temeri inutile, sper. Aşa se întâmplă ori de câte ori mă întorc acasă după câteva săptămâni. Aduc cu mine amintirile proaspete de prin crailâcuri, dar şi planurile pentru zilele de după, ce să mai gătesc, ce să citesc (că doar aduc cărţi noi cu mine), ce muzici să mai caut, să mă reapuc de pictat, să fac ordine (finally) în nu ştiu ce dulap, să spăl perdelele din lada de rufe etc.
Şi mă hrănesc timp de câteva zile cu aceste planuri cu bătaie mai scurtă sau mai lungă, după care se aplatizează totul, se întoarce rutina. Partea bună zilele astea este că magazinul are nevoie de oameni şi implicit (sau mai ales) de mine, că tot sunt acolo şi am deja oareşce experienţă. Un pas de la stadiul no name la cel de plătitoare de impozit. Calc totuşi peste îndoieli numai cu gândul că nu rămân acolo pentru totdeauna. Că va apărea cât de curând şi ocazia aia mişto.
Mi-e bine totuşi numai când mă uit la raftul plin de bunătăţi care m-aşteaptă să le citesc, la marionetele pe care le-am primit alaltăieri cadou, la cât de mişto e ultimul album Coldplay (chiar dacă s-a auzit deja ceva de-un plagiat), când mă gândesc că am tot ce-mi trebuie, când mă cufund în amintirile mele (aşa triste şi frumoase cum sunt), în aiurelile şi visurile mele, în patul moale cu veioză pe stânga, când savurez nelipsitele bomboane cu lapte sau caut muzici pe net. Curând o să mai pun şi pozele promise (dacă te mai interesează, oricum tot pentru mine o fac). Deocamdată mă aşteaptă două zile întregi de muncă. Şi încă vreo sută de ore luna viitoare.

Back home

Aş povesti, dar ce-aş mai povesti... Unde aş găsi un pic de chef? Am ajuns azi-noapte după ce-am trecut teferi pe marginea unei furtuni. Aş mai fi stat. De data asta n-am apucat să mă satur şi să vreau neapărat acasă. Nunta a fost frumoasă. Am fost frumoşi. Dar nu mai vreau. Nunţi tradiţionale. Cu puţin efort din partea tuturor se pot scoate şi astea din standard.
Am oprit iarăşi pe drum. Un pic la Sighişoara, un pic la Oradea, ca să odihnim şoferul. Despre Praga ce să spun? Extrem de frumos, de îngrijit (centrul), dar sufocat (cel puţin acum, vara) de numeroase grupuri de turişti. Mi-am zis că data viitoare mă duc într-un colţ uitat de lume şi "uit" fotoaparatul acasă. Mă scot deja din sărite toate fotoaparatele digitale (inclusiv al meu) care ridicate deasupra capului (nu şi al meu) vânează fiecare crăpătură de zid, fiindcă are şi aia istoria ei, fiecare apus de soare sau fiecare statuie frecată la propriu de mâini fiindcă poartă noroc. Mă enervează chinezii, umbrelele ghizilor ţinute pe sus ca să nu se piardă chinezii, fotoaparatele, japonezii, coreeeenii şi toţi asiaticii de care nu mai ai loc pe drumuri. Dar îmi place cursul lin al Vltavei al cărei puls nu l-am luat de la una din milioanele de terase şi restaurănţele de pe margine, ci de undeva de la capătul oraşului unde a fost cândva construit un hotel vizavi de un teatru, un hotel drăguţ care ne-a aşteptat şi găzduit şi pe noi fără prea mari pretenţii. Înainte de a mă apuca să caut câteva poze pe care să le pun aici, las una cu tona de cărţi de care mi s-a făcut milă şi am cărat-o (din fericire nu în spinare) din Ro până acasă.



P.S. - Înainte şi după tundere şi vopsire:

P.S.

Bucurestiul e plin de tarani. De parca nu stiam. Cel putin jumatate dintre ei sunt snobi care isi mananca de sub unghii, dar isi permit masini invers proportionale cu dimensiunea creierelor lor.

Sunt in Ro

Nici nu stiu despre ce sa scriu. De povestit ar fi multe. Suntem de mult pe drum. De fapt am ajuns de-abia de vreo doua zile acasa. Opririle ne-au prins bine doar partial. Baiatul s-a procopsit cu niscaiva probleme sanatoase. Speram sa scape pana maine, cand se va pune nas, chiar daca e cam naravas si nu respecta tratamentul.
Am oprit la Viena si aveam senzatia ca sunt intr-unul din orasele vestice romanesti. Arhitectura imi era cumva familiara. Nu am facut mare lucru decat ca am vizitat doua muzee, m-am dat in roata, am pozat doua case Hundertwasser si am mancat doua felii dementiale de tort la Cafe Demel. Am carat ploaia dupa noi. De fapt ne-a urmarit pana la Timisoara. Ce cladiri frumoase are si orasul asta, ce pacat ca nu le reconditioneaza (inca) nimeni. Drumul european pana la Turnu Severin este extrem de prost. Nici in urmatorii cinci ani nu e de trecut pe-acolo. Herculane ridica vile si terase noi, dar lasa in ruina mostenirile. De la Craiova am luat-o spre un sat din Valcea si am ajuns in Gorj, iar dupa 50km strabatuti si contactul cu un drum care se credea o scurtatura, dar era desfundatura am hotarat sa strabatem aceiasi 50km inapoi. Vina mea ca nu l-am sunat pe tata si vina lu tata ca nu mi-a spus de la bun inceput ca exista doua sensuri giratorii. Nu-i nimic, portiunea aia de tara nu apucasem s-o cunosc :)). Deh, hartile nu spun nimic de calitatea drumurilor. Si cred ca nici GPS-urile. Noi suntem demodati. Dulapul de harti ne-a fost tare util pana la Craiova. De-acolo nu mai exista harti. Exista amintiri. :D In fine.
Despre familie ce sa zic? Pe unii dintre ei abia ii cunosteam. Sunt vorbareti, ospitalieri si foarte insistenti, desi nu au nevoie. De ceilalti am niste indoieli. Ii suspectez pe unii de o lacomie absurda. Anumite lucruri (marunte, dar foarte necesare la momentul ala) s-au facut la un moment dat nevazute. Cred ca au fost ajutate. :p
Am o tona de carti de luat cu mine. Si mai vechi si noi. Nu mai am rabdare. Eram chiar din prima zi chitita sa-i golesc mamei rafturile. Hai s-astept, totusi, sa treaca nebunia cu nunta.
Si inca ceva: m-am tuns (am scapat de 1kg de par ;) ), dar nu foarte scurt si m-am facut blonda. :D