Cool

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Duminică dimineaţă

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p

Gummibärchen în săptămâna 20

Viitorul ţării este băiat.

Dormi uşor, Lhasa de Sela

Lhasa de Sela - El Pajaro

Hate Sundays

La noi s-a aşternut un strat frumos de zăpadă, nederanjat nici de temperatura de afară, nici de maşinile de curăţat strada. Era rândul nostru la deszăpezit trotuarul. Obligaţie (duminica) până la cel târziu ora 9. Nu ne-am urnit din căldurica şi confortul aşternutului. Nu-i nimic, avem vecini cu program (matinal sau nocturn) care se nimeresc la momentul oportun şi preiau iniţiativa. Atâta timp cât (sper) nu bombăne. D ar vrea să ieşim. Tocmai i-am tăiat macaroana rugându-l să dea muzica mai încet, ca să-mi pot auzi rezonabil partea mea din căşti. Din păcate, deşi pare atât de frumos afară, n-am chef să ies. Şi simt că mă apucă aceeaşi criză idioată de plictiseală, mai ales când am atâtea lucruri importante de făcut. Cui îi arde? M-au apucat nişte doruri mult cunoscute. Nu voi putea să le potolesc nicicum. Numai de-aş reuşi să uit ca prin minune totul, eventual. Senzaţie de pustiu. Se va lăsa întunericul cât de curând pe stratul acesta imaculat. Mâine iar conduc pe zăpadă.

Jawohl

2009 a fost un an ok, interesant, cu câteva highlight-uri şi câteva căderi. Trag rareori linie dedesubt, nu mai ştiu concret ce mi-am propus, cert e că n-am lăsat totul de-o parte, nici nu mi-am dus toate sarcinile până la capăt. Un singur lucru îmi doresc acum, ba nu, două: unul material, adică să-mi termin casa într-o continuă transformare şi unul imaterial, mai important decât celălalt: să-mi fac câţiva prieteni. Nu, n-o să-i pescuiesc de pe stradă, ci doar o să-i cultiv pe cei care-şi încrucişează drumul cu al meu şi bănuiesc eu că merită. Îmi doresc să fiu mai puţin pretenţioasă (dar nu deloc) cu ei.
Aseară am decis să ieşim, în ciuda faptului că D e răcit şi că părinţii lui nu-s într-o stare mai bună. Mulţumesc Celui de Sus că n-am nici pe naiba şi mă ţine pe picioare, am eu altele de "tras". Am lăsat zgârcenia de acum un an de-o parte şi mi-am cumpărat rachete şi artificii. Mi s-a părut mai mereu aiurea să-mi arunc banii pe fereastră pentru aşa ceva, însă era cam singura mea distracţie din această noapte. Am pregătit o salată şi, la insistenţele lui D, nişte Speckendicken, un fel de gogoşi din Ostfriesland, îndulcite cu sirop de sfeclă, condimentate cu anason şi cardamon, garnisite cu costiţă şi salam uscat şi prăjite în untură.
Nu cred în superstiţia de genul cum începi anul, aşa îl ai, cert e că eu l-am început cu o mică dezamăgire. Un lucru de care nu sunt perfect conştientă de cele mai multe ori. M-am intergrat într-o familie comodă şi temătoare. Am jucat cu ei câteva partide de Rummy la care am adăugat nişte reguli de la ei, "din popor", aşa cum învăţaseră şi ei, apoi am deschis o sticlă de vin spumos nealcoolizat, iar la miezul nopţii am evitat să ne îmbrăţişăm / pupăm din raţiuni igienice. Pieptul de gâscă umplut pe care îl aduseserăm cu noi am renunţat să-l mai pregătim, se făcea prea târziu, n-am mai fi fost în stare să-l mâncăm, ceea ce încalcă tradiţia meselor bogate şi copioase româneşti. Aş fi vrut să ies de dinainte cu rachetele, n-am reuşit, mai întâi a trebuit să ciocnim paharele cu vin. Am ieşit doar eu cu D. Eu am dat foc la toate artificiile, cei doi au rămas la fereastră, au văzut un mare Scheiss, iar D a păstrat distanţă. Se apropia de ora 1, am intrat din nou în casă, M ne-a rugat să nu ne supărăm pe ea, dar se duce la culcare. Pentru noi nu există aşternut în casa părinţilor, aşa că mi-am adunat lucrurile fără cârtire şi am ieşit în doi timpi şi trei mişcări. Am plecat la W şi R unde promiseserăm o vizită. Am stat şi acolo cam o oră şi am şters-o acasă. Mi-e ciudă cum de nu ne-am simţit noi înşine să plecăm. Le-am dat rutina peste cap. Stratul subţire de zăpadă şi ploaia de dinainte au pus (în minţile lor) alunecuş pe străzi. Nu ar fi plecat nici bătuţi de-acasă. De artificii nu s-ar fi apropiat. R (care a lucrat la pompieri şi salvare) a văzut destui suferinzi de consecinţele beţiei şi prostiei şi ghinionului celor care ard petarde. Speriaţi la propriu şi la figurat. M-am simţit dată afară din casă. :) Exagerez sau nu, mărunţişuri ca acesta (şi nu alte catastrofe) mă lasă pe mine cu gura căscată. Un lucru e sigur, chiar dacă-mi trece, nu voi uita niciodată. Mi s-a spus să nu mă supăr, şi, deşi n-am arătat-o, m-am supărat.
O să am totuşi un an senzaţional. :) Aşa să îl ai şi tu, cititorule!