"Fii tu însuți schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume". În procesul acesta al trezirii conștiinței și al autovindecării vor apărea indubitabil și piedici. Se vor redeschide răni "vindecate" superficial, care nu sunt decât gunoi ascuns sub preș. Vor ieși la suprafață emoții vechi și îndesate sub straturi ca de ceapă, acele pansamente iluzorii cu care le acoperim, ca să uităm de ele. Multe dintre ele sunt înăbușite încă din copilărie, pe vremea când (vorbesc la modul general, nu arăt pe nimeni cu degetul) părinții noștri ne amenințau sau chiar ne băteau la propriu ca să ne oprim din plâns (fiindcă era deranjant), când trebuia să ne înfrânăm și să înghițim nenumărate reguli de genul "aia nu se face", "aia nu se zice" "e rușine" "se supără cutărescu" șamd. Toate acestea ies la suprafață pentru a fi retrăite și vindecate. Unele dintre ele se leagă de convingeri învechite și adânc ancorate pe care le-am putea șterge ca să facem loc unora noi care ni se potrivesc și ne servesc nouă, cei ce suntem cu adevărat în spatele măștilor. Procesul autovindecării este unul dureros. Ca atunci când scoți o măsea cariată. Dup-aia vine ușurarea. Având în vedere că toți cei ce suntem acum pe pământ suntem în aceeași oală, ca fructele dintr-un bol sau ca degetele de la o mână, lucrând într-un mod - greșit înțeles - egoistic fiecare pentru sine, prin contribuția noastră (pura intenție exprimată, rugăciunea, propriul exemplu) îi "tragem" automat și pe ceilalți după noi în sus, spre bine, așa cum o poamă putredă le poate strica și pe celelalte. Dar puterea poamelor sănătoase este majoritară. Dacă acestea cred în ea, efectul pozitiv nu întârzie să apară. Fiecare om are în el o forță nebănuită, acel "suflu" de la Dumnezeu de care nu e conștient, nici măcar în momentul când își propune ceva și nu renunță până nu își atinge în mod miraculos scopurile. Un om poate ajunge la conștientizarea propriei puteri în momente grele, când nu mai are nimic de pierdut și trebuie s-o ia de la zero.
A trecut deja ceva timp de când am renunțat să mă mai uit la tv. Cu excepția unei emisiuni temporare pe care o urmăresc ca să observ comportamente și să mă "distrez". Deși am filtrat foarte mult, nu scap de știrile alarmiste nici pe facebook, fiindcă tema care ne preocupă are tentacule peste tot, iar eu nu vreau să închid fb, fiindcă m-am abonat la alte surse care mă interesează și care mă ajută. Într-una din zilele trecute m-a sunat cineva din familie ca să vadă ce mai fac și cum se prezintă lucrurile. Îi mulțumesc din suflet, dar a venit ca un capac peste decizia mea de a sta departe de panică, așa, ca o probă. În aceeași zi am hotărât să ies (ce-i drept, cam brusc, radical și fără explicații) din grupul de chat al familiei în urma unor "știri" care invadaseră inclusiv spațiul acela privat. Nu au fost cu rea intenție, ci doar mânate de griji, dar pe mine în momentul acela m-au determinat să procedez "egoistic" și să ies (temporar) din grup. Lucru care a supărat pe cineva. În momentul în care decizi să lucrezi pentru tine și să te menții la un nivel vibrațional pozitiv (în acest context: departe de știri negative și creatoare de frică), începi să creezi niște bariere care includ distanțarea de persoane care te trag "în jos", fără rea intenție, dar mânate de adevărul lor personal care în momentul acela este (încă) unul dominat de convingeri învechite. Unele dintre aceste persoane pot fi familia ta apropiată, care observă că ai spart porțelanul, că nu mai faci parte din normă, că ai luat-o razna, care vor crede că ești egoist și nerecunoscător și că ai fost spălat pe creier. Este enorm de dureros pentru fiecare dintre cele două tabere să renunțe la atașamente. Cel trezit să iasă din sfera de confort și să-și urmeze drumul pe care tocmai l-a regăsit, pentru că și-a ascultat sufletul și nu s-a lăsat influențat de vechile obișnuințe, iar cel ce doarme să constate că nu mai are pe cine să se sprijine sau să arunce responsabilitatea. Cel conștient că fiecare trăiește o realitate proprie nu ia nimic la modul personal din ceea ce i se spune sau din atitudinile celorlalți. Nu se supără. Este foarte dureros să constați că rămâi singur din momentul în care alegi să faci ce vrei și nu te mai interesează ce cred ceilalți. Fiecare poate deveni propriul lui salvator, dacă vrea. Paradoxal, a-i menaja pe alții ca să nu se supere nu îi ajută cu nimic.
În altă ordine de idei, mulțumesc din suflet că trăiesc astfel de timpuri și că, deși stau acasă, tot mai am ocazia să experimentez ceea ce mi-a fost rezervat, propriile mele lecții. Și încă mai am mult de lucru. Iar astăzi, printre drame colaterale cu vâlvătaie care mă ard până la ultima celulă, tot mi se pare că zăresc colțul unei raze de curcubeu.

Cuvinte cheie în visurile mele de azi-noapte: pâinea din pilde și rugăciune și crucile de lemn de pe dealul acoperiș, multicolore. Eu: ieșirea mea în față pe post de pastor (vorbitor) cu scopul de a explica sensul pâinii. :)

Se spune că te poți elibera de emoții în condițiile în care te confrunți cu ele, în care trăiești și le conștientizezi. Cu timpul ele se estompează. Ca ele să iasă la suprafață există diverși factori externi care îți apasă pe butoane. De când mă știu (și nu știu din ce cauză, rămâne să aflu) mă enervează îngrozitor copiii. O întrebam pe timpuri pe mama: ”și cum e când ai proprii copii?” ”ei, pe aceia îi iubești” Da, am ales să am copii. Pe care îi iubesc și care mă scot din sărite. Lecția pe care o trăiesc eu momentan stând acasă zilnic cu proprii mei copii este să îmi rezolv problema răbdării în ceea ce-i privește. Chiar acum când scriu, trebuie să suport o fază de cafteală între cei doi. Așa ceva mă termină nervos, așa cum nu mai pot să mă abțin când primul dintre ei refuză să-și facă temele. Îmi vine să înjur ca la ușa cortului, fiindcă nu sunt pregatită (și nici nu vreau) să devin învățătoare surogat într-o perioadă de stat închiși în casă și călcat pe bătături. Nicio problemă, toată furia mea (”înghițită” sau nu) se reflectă în durerile mele matinale de ficat (pe care, apropos, nu le mai avusesem de mult).

Scriu aici, ca să nu scriu în altă parte și să cad în oala păreriștilor de serviciu: peste două-trei (hai, patru) săptămâni tema actuală de discuție și dezbinare ne va ieși atât de mult pe ochi și pe urechi, va fi atât de fumată încât programele de știri își vor pierde din rating și vor schimba placa, căcaturile distribuite pe fb vor fi lame, ieșite din modă, încât ne vom întoarce în sfârșit la inimioare și floricele pe câmpii, iar hârtia igienică va zăcea un timp în rafturile magazinelor.
Curând o să-mi întocmesc o listă de lucruri (exerciții, conduite, atitudini etc), instrumente utile pe drumul întoarcerii la sine. Ca un decalog disciplinar la care să mă raportez în viața mea de acum înainte.

Astăzi, de fapt, intrasem ca să scriu ceva în acest blog, înainte să plec la serviciu. Mă las distrată de o scurtă vizită pe FB ca să citesc repede una alta. M-am dezabonat între timp de la o sumedenie de persoane, inclusiv membri de familie, fiindcă postează exclusiv rahaturi, m-am dezabonat de la (aproape) toate canalele de știri, fiindcă ele sunt prima sursă de panică. Aceasta se propagă în medie geometrică și avem rezultatul scontat: rafturi goale prin magazine în fața cărora suferim și noi ăștia, colateralii, cărora li se termină întâmplător stocul decent de hârtie igienică din dotare, evenimente sociale care se amână etc. În schimb, revenind, m-am abonat la alte surse care corespund interesului meu actual, ca o nouă biblie după care mă ghidez, spicuiesc de-acolo idei pe care le filtrez și (eventual) le aplic, mă simt bine cu ele. Din când în când îmi oferă răspunsuri exact la ceea ce mă preocupă în prealabil. În căutarea drumului personal, a menirii, a scopului cu care am venit, citesc astăzi câteva postări despre empați. Fiecare dintre noi duce în spate un bagaj karmic mai încărcat sau mai ușor de care trebuie să se debaraseze ca să evolueze spiritual. Unii au trăit (experimentat - conform contractului la nivel de suflet - nu explic acum) deja în această viață mai mult decât alții în 3 vieți: părinți morți, abuzuri, accidente, boli (congenitale) urâte, ADHD, dependențe de droguri/alcool, tâlhării și crime etc. Aceștia primesc la un moment dat o palmă atât de zdravănă și constată că nu mai au nimic în viața lor și nu mai au ce pierde. Se trezesc (se spune despre ei că sunt semințe stelare) și încep de la 0 o nouă viață, complet diferită de cea de dinainte. Ei au șansa prin propria evoluție să îi ajute pe cei care au probleme similare cu cele prin care au trecut ei înșiși. Alții știu cam de la bun început care le este menirea: devin muzicieni, scriitori, dansatori celebri. Și mai există ăștia ca mine, care duc o viață banală, pe pilot automat, fără evenimente marcante, care nu știm ce să facem cu viața noastră. Iar în contextul ăsta revine conceptul de empat, fiindcă el se pupă cu ceea ce sunt eu. Un empat. O persoană care simte (prea) mult și care ar avea propriile ei puteri. Nu e nevoie să scrie numele tău pe undeva ca să fii sigur că ai lăsat vreo urmă după tine. Cu siguranță influențezi inspiri pe suficienți alții în jurul tău cu lumina și cu bunătatea pe care le emani, cu ceea ce faci din inimă și ești.
Ieri am fost extrem de obosită și m-am întins în pat pe la 5.30 dup-amiaza. Am dormit (cu ceva mici întreruperi) până azi la 6.30. Și aș mai fi dormit, dacă nu aveam și alte îndatoriri...
Și te-am visat din nou, așa cum te știu eu de la începuturi, și voiam să-ți spun din nou, dar nu am apucat (deși te-am eliberat deja din neîmplinirile mele) că totuși teiubescenorm. Iar asta rămâne, orice ar fi.