"Fii tu însuți schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume". În procesul acesta al trezirii conștiinței și al autovindecării vor apărea indubitabil și piedici. Se vor redeschide răni "vindecate" superficial, care nu sunt decât gunoi ascuns sub preș. Vor ieși la suprafață emoții vechi și îndesate sub straturi ca de ceapă, acele pansamente iluzorii cu care le acoperim, ca să uităm de ele. Multe dintre ele sunt înăbușite încă din copilărie, pe vremea când (vorbesc la modul general, nu arăt pe nimeni cu degetul) părinții noștri ne amenințau sau chiar ne băteau la propriu ca să ne oprim din plâns (fiindcă era deranjant), când trebuia să ne înfrânăm și să înghițim nenumărate reguli de genul "aia nu se face", "aia nu se zice" "e rușine" "se supără cutărescu" șamd. Toate acestea ies la suprafață pentru a fi retrăite și vindecate. Unele dintre ele se leagă de convingeri învechite și adânc ancorate pe care le-am putea șterge ca să facem loc unora noi care ni se potrivesc și ne servesc nouă, cei ce suntem cu adevărat în spatele măștilor. Procesul autovindecării este unul dureros. Ca atunci când scoți o măsea cariată. Dup-aia vine ușurarea. Având în vedere că toți cei ce suntem acum pe pământ suntem în aceeași oală, ca fructele dintr-un bol sau ca degetele de la o mână, lucrând într-un mod - greșit înțeles - egoistic fiecare pentru sine, prin contribuția noastră (pura intenție exprimată, rugăciunea, propriul exemplu) îi "tragem" automat și pe ceilalți după noi în sus, spre bine, așa cum o poamă putredă le poate strica și pe celelalte. Dar puterea poamelor sănătoase este majoritară. Dacă acestea cred în ea, efectul pozitiv nu întârzie să apară. Fiecare om are în el o forță nebănuită, acel "suflu" de la Dumnezeu de care nu e conștient, nici măcar în momentul când își propune ceva și nu renunță până nu își atinge în mod miraculos scopurile. Un om poate ajunge la conștientizarea propriei puteri în momente grele, când nu mai are nimic de pierdut și trebuie s-o ia de la zero.
A trecut deja ceva timp de când am renunțat să mă mai uit la tv. Cu excepția unei emisiuni temporare pe care o urmăresc ca să observ comportamente și să mă "distrez". Deși am filtrat foarte mult, nu scap de știrile alarmiste nici pe facebook, fiindcă tema care ne preocupă are tentacule peste tot, iar eu nu vreau să închid fb, fiindcă m-am abonat la alte surse care mă interesează și care mă ajută. Într-una din zilele trecute m-a sunat cineva din familie ca să vadă ce mai fac și cum se prezintă lucrurile. Îi mulțumesc din suflet, dar a venit ca un capac peste decizia mea de a sta departe de panică, așa, ca o probă. În aceeași zi am hotărât să ies (ce-i drept, cam brusc, radical și fără explicații) din grupul de chat al familiei în urma unor "știri" care invadaseră inclusiv spațiul acela privat. Nu au fost cu rea intenție, ci doar mânate de griji, dar pe mine în momentul acela m-au determinat să procedez "egoistic" și să ies (temporar) din grup. Lucru care a supărat pe cineva. În momentul în care decizi să lucrezi pentru tine și să te menții la un nivel vibrațional pozitiv (în acest context: departe de știri negative și creatoare de frică), începi să creezi niște bariere care includ distanțarea de persoane care te trag "în jos", fără rea intenție, dar mânate de adevărul lor personal care în momentul acela este (încă) unul dominat de convingeri învechite. Unele dintre aceste persoane pot fi familia ta apropiată, care observă că ai spart porțelanul, că nu mai faci parte din normă, că ai luat-o razna, care vor crede că ești egoist și nerecunoscător și că ai fost spălat pe creier. Este enorm de dureros pentru fiecare dintre cele două tabere să renunțe la atașamente. Cel trezit să iasă din sfera de confort și să-și urmeze drumul pe care tocmai l-a regăsit, pentru că și-a ascultat sufletul și nu s-a lăsat influențat de vechile obișnuințe, iar cel ce doarme să constate că nu mai are pe cine să se sprijine sau să arunce responsabilitatea. Cel conștient că fiecare trăiește o realitate proprie nu ia nimic la modul personal din ceea ce i se spune sau din atitudinile celorlalți. Nu se supără. Este foarte dureros să constați că rămâi singur din momentul în care alegi să faci ce vrei și nu te mai interesează ce cred ceilalți. Fiecare poate deveni propriul lui salvator, dacă vrea. Paradoxal, a-i menaja pe alții ca să nu se supere nu îi ajută cu nimic.
În altă ordine de idei, mulțumesc din suflet că trăiesc astfel de timpuri și că, deși stau acasă, tot mai am ocazia să experimentez ceea ce mi-a fost rezervat, propriile mele lecții. Și încă mai am mult de lucru. Iar astăzi, printre drame colaterale cu vâlvătaie care mă ard până la ultima celulă, tot mi se pare că zăresc colțul unei raze de curcubeu.