Se spune că te poți elibera de emoții în condițiile în care te confrunți cu ele, în care trăiești și le conștientizezi. Cu timpul ele se estompează. Ca ele să iasă la suprafață există diverși factori externi care îți apasă pe butoane. De când mă știu (și nu știu din ce cauză, rămâne să aflu) mă enervează îngrozitor copiii. O întrebam pe timpuri pe mama: ”și cum e când ai proprii copii?” ”ei, pe aceia îi iubești” Da, am ales să am copii. Pe care îi iubesc și care mă scot din sărite. Lecția pe care o trăiesc eu momentan stând acasă zilnic cu proprii mei copii este să îmi rezolv problema răbdării în ceea ce-i privește. Chiar acum când scriu, trebuie să suport o fază de cafteală între cei doi. Așa ceva mă termină nervos, așa cum nu mai pot să mă abțin când primul dintre ei refuză să-și facă temele. Îmi vine să înjur ca la ușa cortului, fiindcă nu sunt pregatită (și nici nu vreau) să devin învățătoare surogat într-o perioadă de stat închiși în casă și călcat pe bătături. Nicio problemă, toată furia mea (”înghițită” sau nu) se reflectă în durerile mele matinale de ficat (pe care, apropos, nu le mai avusesem de mult).