Prostia omenească, varianta fericită

Printre progresele lui LS (by the way, a împlinit 7 luni), unul la care e deja artist e rostogolitul de pe spate pe burtică şi viceversa. Pe lângă astea, dumnealui ridică uşor funduleţul din postura pe burtică şi ajunge în postura patrupedă, moment în care nu mai ştie ce să facă. Dacă îl tentează un obiect în imediata apropiere, totuşi inaccesibil, sare ca o broscuţă înspre el. În fine, se fâţâie şi se tăvăleşte cu o energie nemăsurată. De la o vreme (cam de când a fost răcit şi speriat să rămână singur în pătuţ) doarme iarăşi lângă mine. Cât a fost mai mic l-am pus chiar la margine ca să pot dormi şi eu cât de cât convenabil. În ultimele cazuri l-am protejat cu o pernă din-aia cilindrică de alăptat (am două, chiar, şi nu le mai găsesc locul, fiindcă nu prea le mai folosesc) şi tot n-a mai fost suficient. Copilul meu a căzut până acum de 3 ori din pat. Cu mine pe lângă, chinuindu-mă să mai fur un pic de somn în timp ce el se frichinea fără astâmpăr. Înălţimea rezonabilă a patului nu a permis decât o uşoară sperietură. Ieri a căzut iar cu pernă cu tot. A fost momentul în care m-am hotărât. Trebuie să doarmă în pătuţul lui. Dar cum, când el trebuie să mă simtă aproape, să-mi atingă mâinile, faţa, iar eu să rămân confortabil lângă el până adoarme?
O cunoştinţă mi-a povestit cum a tras pătuţul complet lângă patul ei, a scos rama dinspre ea, iar peste noapte copilul tot în patul părinţilor a aterizat.
Aproape orice pătuţ care se respectă are, cel puţin pe o parte, 3 beţe pe mijloc care se scot din ramă. Pe-acolo copilul mai mare se urcă sau coboară în/din pătuţ. Am speculat ideea dată de prietena mea şi am tras pătuţul lui lângă al meu, fără spaţiu între noi. Am lăsat rama la locul ei şi m-am întins lângă el. Ce păcat, printre beţe e prea îngust, nu trece decât vag câte-o mână. Şi uite-aşa (în timp ce maimuţelul ce se fâţâia în locul lui relativ nou şi neobişnuit) am scos eu 2 beţe, dar nu alea din mijloc, ci (fiindcă pătuţul nostru o permite, aşa am constatat noi cândva când l-am ridicat şi aproape rămăsesem cu ramele în mână şi beţele în aer) pe cele din dreptul capului lui. Mi-am strecurat superconfortabil un braţ înăuntru şi apoi şi pe celălalt, ba chiar îmi are loc şi capul. Într-un final a adormit. Copilul meu şi-a petrecut dormind acolo toată noaptea şi (paradoxal) şi azi până mai târziu decât de obicei, cu excepţiile de rigoare când i se face punctual foame. Speculez, deci, în continuare.
Ieri i-am montat ţarcul primit de la familia fericită de vizavi (care între timp s-a mutat, fiindcă proprietarul de drept nu le-a mai îngrijit de mult casa). Se joacă frumos şi cuminţel înăuntru.
Azi a sosit cu poşta şi foarte prompt şi Türhopser. Nu ştiu cum îi zice în româneşte, eu îi zic aşa - leagănul de ţopăit este un chiloţel atârnat de rama uşii. Cordelina este o fâşie de cauciuc elastică. În acest ham copilul ţopăie până nu mai poate, al nostru ţopăia până deunăzi la taică-su în braţe. La a doua noastă probă (desigur, încă nu ştie cu ce se mănâncă), pruncul meu a adormit atârnând în el.

Primul meu semn evident că îmbătrânesc: îmi trosnesc fălcile în timp ce mestec sau se "agaţă" în timp ce închid gura. Cam gata...

Mărunţişuri de lăsat de-o parte

Am dat peste niste muzici drăguţe. Mă încălzesc cu ele cât doarme pruncul. Ce dor mi-era. Ieri am răsfoit nişte jurnale vechi. Mai bine le-aş arunca. Se vede în ele cât de limitată eram. Mă întorc la ele doar pentru câteva clişee uitate. Le pun la loc într-un raft obscur şi le mai uit acolo pentru câţiva ani. Am iarăşi o senzaţie de jenă, de lehamite. Nu ştiu de ce. Ba ştiu. În fine, văd eu cum îmi trece.

Întrebări de dizolvat aspirina

Ce este aceea o prietenie? Ce fac prietenii cel mai bine: comunică sau îşi tac? Ar fi suficient? De ce risc să îmi pierd capul de dragul amintirilor. De ce îmi regăsesc echilibrul doar în propria familie. De ce când mă retrag, mă legăn aşa frumos şi mi-e bine în propriile amintiri? De ce-am crezut că uit şi eşti din nou la fel de viu?

să mă înveţi să vorbesc, că eu nu ştiu

T

boem, vagabond, artist, de unde ai răsărit, my friend?
anyway, cu entuziasmul şi cu graba mea de a spune în câteva minute ceea ce n-am reuşit în atâţia ani, cred că te-am trimis înapoi acolo de unde ai venit.

Mamă soacră, mi-e dor de tine*

Azi dimineaţă, în timp ce eu mâncam, iar Brombeer se plictisea în căruţ lângă mine până să termin, discutam cu el chestii, filosofii şi îi spuneam "lasă, mamă, că o să te vezi şi tu cu copii peste vreo douăzecişi de ani cum o să facă la fel ca tine acum, cred că aşa m-a văzut şi mama pe mine, poate un pic mai devreme, nu ştiu dacă s-a aşteptat să mă înmulţesc tocmai la treizeci" şi zic, deci "o să vezi şi tu că o să fie frumos, dar cam greu, că trebuie să faci nişte sacrificii, abia acum înveţi, poate, să le faci cu lăsare de inimă, fiind ele motivate nobil"... În fine, ultima parte, aia cu sacrificiile, am adăugat-o şi eu acum, ca să termin fraza şi să-i dau un sens. Tot încercând să adorm la loc a nu ştiu câta mia oară m-am gândit evident la diverse şi mi-am amintit printre altele de nişte persoane din copilăria mea şi din adolescenţă, persoane care au dispărut deja de mult, unele dintre ele - copii, răpuşi de diverse boli şi de sistemul sărăcăcios de sănătate, frate, au trecut 25 de ani deja de când a murit J, o fetiţă de 11 ani şi cum s-a prăpădit şi fratele ei 2 ani mai târziu la aceeaşi vârstă şi între timp în urma lor s-au născut alţi doi fraţi, mi-am amintit de I care a dispărut şi el prea devreme şi care mi-a apărut într-un vis zâmbind, liniştit, iar când l-am întrebat cum e acolo mi-a zis că bine şi a plecat plutind. Şi or mai fi şi alţii. C, de exemplu, pe care n-o mai văzusem de mult, a murit de meningită în vremea în care eu ridicam praful alergând pe stadion. Ce mi-o fi venit? Nu (mi) i-am mai pomenit de mult. Să le aprind o lumânare. Una virtuală deocamdată, că nu prea obişnuiesc, ehei, câte incendii nu se declanşează pe-aici de la lumânări uitate aprinse prin toate colţurile casei. Urlă salvările într-o veselie. Şi gândindu-mă aşa cu voce tare de faţă cu tânărul meu, oare ce-o mai fi peste vreo 25 de ani, când va fi el mare, îi zic, păi n-o să mai avem nevoie de telefonie mobilă, o să ne instalăm direct nişte cipuri în creier şi o să telepatizăm, cred că metoda clasică e prea greu de învăţat, dar cine ştie, poate aşa va fi, mai ales că după calendarul maiaş (cine n-a primit mailul?) o să devenim străvezii şi cu alte valenţe, ce păcat că eu n-o să mai prind această fază, fiindcă n-am fost cuminte până acum şi o să mă ard. În fine, dispar, voiam să mai arunc şi eu câte ceva pe-aici.

*LE - Se topesc zăpezile, streşinile se pişă, cât de curând o revăd pe M (soacra mea) :D

Vai, am ratat eclipsa

Faza e cam aşa: Castravete se trezeşte de ceva timp în jur de 8-8 jumate. Urmează cam o oră de ploiţe, trotinete, chiţ-chiţuri, mirări, neastâmpărări şi picioare în spatele/burta mamei (după caz) care încearcă să mai fure nişte somn, până o trezeşte de tot. Apoi oboseşte şi adoarme la loc, iar mama profită şi adoarme şi ea. Eclipsa a fost de dimineaţă, iar eu 1: nu intenţionam să o văd fiindcă 2: nu (mai) am nici ochelari speciali, nici ciob fumuriu sau mască de sudură şi 3: am uitat. Gata m-am explicat.
De fapt voiam să mă bag în seamă şi pe anul ăsta, prima oară cum s-ar zice. Bilanţuri de anul trecut nu prea am. Senzaţional nu prea a fost, dar am avut câteva căderi şi câteva highlight-uri. Şi mai mult decât atât, l-am născut pe Pacheţel. Reve a fost fain, am plecat de-acasă. În sfârşit. Noii noştri prieteni (sper), S şi M au şi ei un prunc, născut în aceeaşi zi cu LS. Eu şi S ne-am ţinut companie cu perfuziile în venă timp de câteva săptămâni prin primăvară, urmărind de la fereastră cum înfrunzesc castanii. Apoi eu m-am dus să nasc, iar ea a venit la un control (mai avea un pic). Şi a nimerit la timp cât să-l salveze pe Pacheţelul ei de la suferinţa fetală. Şi uite-aşa am ajuns iar colege de spital. În fine. Timp de aproape 7 luni n-am reuşit deloc să ne vizităm, ci doar să ne întâlnim de câteva ori pe stradă. În fine... Moşul ne-a adus (cu ceva eforturi binemeritate) nişte gadgeturi de ultimă generaţie, de care mă bucur nespus, mai ales că dacă vreau să renunţ de tot la tractor, trebuie să schimb contractul de internet şi mai ales modemul. Cul. Oricum voiam să mai scap de nişte cabluri.
În rest, bag câteva poze şi mă retrag. Am iarăşi biberoane de spălat.

Restul în albumul din dreapta şi în albumul ăsta:




PS - Mai nou mă întreţin cu tata pe mess. Mai nou tata îmi citeşte şi blogul. :-o  :-)))

PS2 - La mulţi ani! :)

Deci

Printre chiţ-chiţurile lui Brombeer (şi cu D pe post de babysitter) am reuşit să pregătesc zilele astea o oală de sarmale, 2 (doi) cozonaci pufoşi, un Tiramisu foarte lecker şi o salată de vinete (care n-are gust, din cauză că n-am pus ceapă). Fiindcă zăpezile veşnice ne-au izolat maşina, am rămas fără pom (eu care devenisem complet împotrivă). Am ieşit azi-dimineaţă şi ne-am filmat şi pozat în ninsoare, ne-am scufundat cizmele în stratul generos şi imaculat de nea şi am ajuns la brutărie de unde ne-am căpătuit cu o pungă de chifle. De la Schneckenhaus am luat două jucărici pentru LS, iar de la florărie ne-am mulţumit cu câteva crengi de brad pe care acasă le-am transformat cu succes într-un mic brăduţ. Ce n-am reuşit: să pun sare în cozonaci, să spăl toate vasele (care se murdăresc în continuu şi nu încap în maşină) şi, mai ales, să fac curăţenie în casă. :-/

Aşadar, Crăciun fericit! Noi ne descurcăm. :P

PS - Ghici cine stă de o lună acasă pe motiv de zăpezi pe stradă? 

Olé

Vine iar Crăciunul. Germania e iar sub zăpezi. Cine nu s-a obişnuit încă din sezonul trecut (landul NRW de exemplu) se confruntă iar cu haos pe străzi. Şi deja a epuizat resursele de sare. Suntem obligaţi să-mpingem prompt zăpada de pe trotuar, ca să nu cadă tanti Frosa, dar până unde? Că avem şi noi munţii noştri. Speriaţii de bombe mi-au amânat examenul de conducere. E prea multă zăpadă. Şi? Fiindcă vine Crăciunul şi n-am terminat ce mi-am propus (de data asta independent de mine), Fahrlehrer Junior (şi Şef de curând) vinde maşina şi mă trimite la altă şcoală. Mă întreb cum arată pacea aia în suflete după ce ai bifat toată lista de cârnaţi, caltaboşi & comp. aferentă meniului special de sărbători. Voi pe ce lume trăiţi? Noi vrem să luăm totuşi un brăduţ. Începe era Crăciunurilor cu şi pentru copii. ;;)

Aproape 6 luni cu LS

LS se schimbă în continuare. Are 71 de cm, e un bolovan de peste 8 kg, chiar dacă văr-su îl întrece. LS mânuieşte cu interes crescând diverse obiecte, îl tentează tastatura, se întoarce fără jenă pe burtă. În schimb, încă nu-l interesează mâncărica, nici apa, nici alte băuturi decât dacă pofteşte în alte contexte decât cele pur destinate hrănirii şi din alte recipiente decât cele cu care obişnuiesc. LS plânge altfel, cu lacrimi, LS întoarce capul când îl strig pe nume (deja ne-am cam fixat pe Leander), LS rânjeşte şi scoate limba (adică exersează ce-a văzut la mami şi tati). Zilele astea a fost bolnăvior. Dar a supravieţuit. Cu nopţi cam nedormite, dar nu neapărat din cauza lui. Mă stresează încă lecţiile de conducere. Încep totuşi să capăt încet siguranţă. Nu mai am chef să scriu. LS plânge dincolo, se simte sigur în pătuţ. Acelaşi teatru în fiecare seară. Din păcate.

PS - Astă seară la ZDF a căzut unul în direct încercând o acrobaţie. A ajuns la spital. Emisiunea respectivă s-a întrerupt. Normal. Dar sunt nişte idioţi. Mi-e greaţă de ei. Era o vorbă, aia cu cine sare pari mulţi. Unora ca ei li se potriveşte. Ce păcat, trebuia să apară şi Take That în vizită.

Foarte pe scurt

Dacă pruncul se trezeşte în miez de noapte, nu are sens să te chinui să dormi mai departe, nici cu el în pătuţ (că se simte prea singur), nici în pat lângă tine (că se frichineşte şi te loveşte cu picioarele). Nu îţi iese. Mai bine te ridici şi începi o repriză (cam de-o oră) de lălăială cu speranţa că adoarme la loc cât mai repede. Eventual încerci să-i bagi pe gât laptele pe care ceva mai devreme nu l-a terminat din cauză că l-ai preparat prea gros şi nu trece nici măcar prin tetina cea nouă cu 4 găurele, lapte pe care îl refuză cu îndârjire strângând din buze şi întorcând capul. N-are sens, deci, să te agiţi că nu poţi dormi liniştit mai departe, că oricum nu poţi. Găluşca n-are nicio vină. Îţi vine să-l faci ghem şi să-l arunci pe geam, iar când adoarme la loc, îl mai pupi, aşa "sanft", de încă vreo 15 ori.

Lecţiile mele de conducere conţin în continuare greşeli catastrofale. Noaptea pe autostradă, când şi-aşa eşti nesigur, este un chin. Nu vezi decât luminiţe venind din spate şi te pierzi aiurea în trafic la viteze aiuristice, prea mici sau prea mari. Te concentrezi la un viraj şi nu mai dai atenţie la indicatoare. Intri în vorbă cu instructorul şi nu vezi cealaltă maşină tocmai când te pregăteşti să girezi cu tot înadinsul. Şeful vrea să vândă maşina. Prea puţini proşti ca mine care nu-s în stare să conducă maşini obişnuite. Până la Crăciun trebuie să fiu gata.

Wie geht es Ihnen

Prima întrebare pe care mi-o pune medicul pediatru când intră pe uşă este cum îmi merge. Aceeaşi întrebare pe care o pune fiecărei mămici, cu imediata completare cum că dacă mamei îi merge bine, atunci şi pruncul e în ordine. N-aş zice că nu îmi e bine, însă ajung încet să-mi doresc o mică "pauză" de copil. Şi dacă o să sară cineva să-mi zică "păi ai ştiut (sau trebuia să ştii) de la bun început ce te aşteaptă, aşa că taci şi înghite" o să-i reproşez că nu (mai) are dreptate. Îmi doresc un pic de timp pentru mine. Ceva independent de copil. Momentan (şi nu ştiu pentru cât timp) onorez cu succes nonstop instituţia familiei. Nu am mai citit o carte de nu ştiu când, îmi doresc o zi la wellness (poate îşi face Moşul milă de mine), m-aş duce la piscină şi cred că am s-o fac cu tot cu prunc, în ciuda micului terorist financiar care se străduieşte să menţină gospodăria în limita datoriilor uzuale. Sunt mici bucurii personale la care nu aş renunţa, fiindcă un părinte care se sacrifică de dragul copilului nu face cea mai bună alegere. E vorba de picul de respect de sine pe care copilul nu îl va învăţa mai întâi decât de la părinţi. Sincer nu prea ştiu cum o să fac. Sunt eminamente singură (cel puţin până îmi iau permisul, ca să pot apela la bunici, care locuiesc într-un oraş aproape inaccesibil), am vreo două-trei cunoştinţe la care nu îndrăznesc să apelez, fiindcă nu-mi cunosc copilul mai deloc ori au proprii copii. N-am reuşit să le întâlnesc pe cele două mămici pe care le cunosc (italianca şi colega de spital) decât întâmplător în oraş. Întâlnirile planificate la telefon au picat de fiecare dată din varii motive plauzibile. Risc în continuare să mă însingurez. O mătuşă de-a lui D m-a luat la 3 păzeşte când i-am răspuns că încă n-am dus copilul la pekip sau la masaj. După ce părea că se resemnase, nu a ezitat să mă întrebe dacă n-am cunoscut cumva uite-aşa pe stradă vreo mămică cu care să mă împrietenesc. Poate ea a reuşit asta, dar eu fiindcă sunt bleagă şi asocială o să mă însingurez sistematic împreună cu copilul stând acasă pe motiv că e vreme rea sau că e prea greu de cărat căruţul pe scări şi o să îmi cadă tavanul pe cap în timp ce cu o mână ţin copilul care mâţăie de plictiseală şi cu alta scriu în acest blog sau adun a suta-mia oară şosetele căzute pe jos.

Niscaiva progrese

Profit rapid de ocazie, cât LS doarme, ignorând muntele de vase din chiuvetă, după ce le-am mai spălat azi o dată, dar aşa-i când te (re)apuci de gătit, ignorând băieţii care dincolo nu mai prididesc, în fine, profit să mai scriu şi eu două-trei rânduleţe neinteresante despre noi, cum s-a "supărat" D după ce a văzut aşa frumos în atâtea apartamente în care am poposit şi apoi a comparat cu haosul de-acasă şi s-a hotărât să nu mai aştepte, aşa că am intrat în viitorul dormitor şi ne-am reapucat de tapetat. Instalatorul, între timp, şi-a cam terminat treaba, mai are câteva mărunţişuri, însă baia e gata, e funcţională. Astăzi mi-am decorat-o cu ce-am avut la îndemână cu titlul de provizoriu, fiindcă lipsesc mobilierul şi accesoriile la care rămâne să mai visăm un pic. Facem progrese carevasăzică. LS face şi el. E ceva mai rezonabil, vernünftig, cum zic nemţii, deja trebuie să ghicesc prin alte mijloace dacă îi e foame, când e obosit se vede, chiar dacă este suficient de activ şi vesel în acelaşi timp. Nu-i mai place culcat pe spate. Exersează ridicatul în funduleţ. Încă nu şade singur, aşa că nu-l pot forţa prea mult. Vrea tot mai mult "Belustigung" (adică distracţie) şi, foarte important, cu mama şi tata (sau cine se găseşte). Între timp s-a trezit, trebuie să-l neglijez un pic ca să-mi termin fraza. La naiba, nu pot. :D LS exersează vorbirea. De ceva timp ţipă cu nişte acute dătătoare de tinitus. Şi râde. După ce te distrezi o vreme cu el astfel şi nu schimbi placa, ţipătul îşi schimbă intonaţia, capătă un ton de disperare, gata cu veselia. Am probat până acum piure de morcovei, simplu, cu cartofei sau cu măr. Merge, ne mozolim, e distractiv şi gustos o scurtă vreme. Nu ştiu când va accepta să bea şi doar apă. Probăm în continuare. Am uitat să spun că LS are deja (de azi) 5 luni. :-o Am realimentat albumul. Cam asta e, cât se poate de plictisitor. Pe sufletul meu aş fi scris acum câteva zile, însă am amânat din lipsă de tihnă şi s-a pierdut. Mai bine, că erau doar lamentări, doruri, nostalgii, frustrări.

Acasă

Nu mai am timp să citesc, nu mai am timp să scriu şi nici chef nu prea (mai) am. Ne-am întors de-o săptămână, ne-am reacomodat destul de repede în ciuda frigului instalat în casă între timp - dincolo nu era montată centrala (de azi e iar la locul ei, fiindcă am sunat instalatorul cu nesimţire ca să vină) - aşa că dormim încă în bucătărie unde se petrece mai tot, mai puţin statul la tv şi la computer. LS a supravieţuit cu bine călătoriei, a dormit în mare parte, a crescut în maşină spate în spate cu mine şi nici nu am realizat. Am traversat cu această ocazie 10 ţări, în cea mai mare parte dintre ele am şi poposit. Ne-am întors prin Slovacia şi Polonia. Am ajuns - cum s-ar zice - la Cuca Măcăii, în munţii Tatra (la plimbare) acolo unde e prea puţin exotic de făcut concedii, unde cofetăriile au un aer familiar (ceva ante1989), am ajuns la o fabrică de sticlă cu suflători umani din Bohemia cehă, am ajuns în (mult?) lăudata Cracovie şi am profitat de o masă la un restaurant din cartierul evreiesc, am ajuns în munţii Krkonose (în nemţeşte - pleonastic - Munţii Uriaşi) şi cam atât. N-am făcut trasee montane, că n-aveam cum cu căruţa după noi. Ne-am plimbat un pic şi ne-am întors acasă. Botezul a fost fain. Statul acasă la mama a fost fain şi din nou prea scurt. Iarăşi m-am revăzut cu prea puţini dintre cunoscuţii mei. Nici că ar fi meritat să mă zbat prea tare. Unii dintre ei nu-mi mai vorbesc de la o vreme. Asta e.
Suntem acasă şi dăm ghes cu şantierul. LS creşte, se întoarce deja în pat, nu prea mai are loc în coşuleţ, i-am înlocuit landoul cu buggy-ul şi pare mulţumit, vorbeşte mult, e vesel, cuminţel, s-a schimbat. Cât de curând începem să trecem pe mâncărică. Am pus poze noi în album. Sper să le pun şi denumirile cât de curand. Mai am câte ceva de recuperat şi realimentez albumul. Cam asta e.
Nu trag obloanele, dar nu ştiu când voi mai ajunge să scriu pe-aici. Pe de-o parte îmi pare rău, pe de alta timpul cu LS, bebeloiul de el, este atât de preţios... O să-mi mai fac timp printre picături. Noapte bună!

Urlaub

Am ajuns de cateva zile. LS a rezistat surprinzator de bine. A mai chitait pe ici pe colo, a dormit in mare parte. Ceea ce nu inseamna totusi ca drumul n-a fost greu. Carutul a fost cel putin jumatate din bagaj, vreo 3 geamantane au stat calare pe bancheta din spate langa copil. In Slovenia e dragut, am stat la o ferma prin ŠKOFJA LOKA, gazdele foarte saritoare si atente, ne-am plimbat pana la Bled si prin Ljubljana. O tura cu masina prin munti cu biserici in varf (pe scurtatura), un defileu cu ape repezi (Vintgar). Pe autostrada in Croatia o carciuma in care timpul s-a oprit la anii 90, unde cartofii inca sunt taiati de mana si prajiti intr-o tigaie. Un Belgrad imputit de noxe si aglomerat de soferi idioti. Un Let's do it Romania superficial (ca nici nu putea fi altfel) in care gramada de gunoaie stranse (imprastiate mai degraba) in oborul bunicilor mei o bate la fund pe cea stransa de pe toata soseaua comunei. Campurile si marginea soselei spre Corabia, Izlaz, Turnu Magurele sunt innegrite la propriu de parjolul pus la cale de bine intentionati. Trist. Ai mei si-au construit o casuta draguta pe terenul lor din Mogosoaia.
Ieri am primit o carte care poarta mirosul autorului ei. 

Bila alba pentru un grup de artisti din Belgrad care a pus la vanzare printre altele niste creatii foarte dragute din flori presate inramate fistichiu. Evident ca le-am facut o mica vanzare. Sper sa mearga si pozele de pe site cat de curand.

Mda

Nu ştiu dacă doar românii sau oamenii în general au talentul să se bage în seamă, aşa ca chestie, şi dup-aia să se dea la fund cu evidenţă. Exemplu concret: cred că mai mult de complezenţă mă întreabă cineva (ca mulţi alţii) când mai venim şi noi prin ţară. Şi zic şi eu: păi prin septembrie, că avem doi prunci de botezat şi petrecem. Aaa, păi să mă inviţi şi pe mine, că vin şi eu. Am aşteptat să se planifice treaba şi mi-am amintit de persoana cu pricina. Voiai să-ţi zic de botez. Daaaa!!! Excesul de zel i-a scăzut subit când i-am spus la ce biserică se petrece evenimentul (undeva nu chiar în Bucureşti, fiindcă ai mei nu mai stau acolo, dar nici nu într-un loc inaccesibil) şi mi-a replicat ceva de genul aoleu, atât de departe? Am încercat s-o mai lămuresc cât de cât, dar era clar că discuţia noastră se terminase. Am lăsat-o deci în coadă de peşte şi mi-am văzut de ale mele.
Pe de altă parte, lipsa de entuziasm a altora când îi caut nu mă lasă rece. De aceea tac şi mă însingurez.
Una dintre cele două mătuşi n-a ezitat să mă întrebe din nou dacă mi-am găsit o grupă de Pekip sau dacă nu cumva am cunoscut vreo mămică uite-aşa, întâmplător, pe stradă. :-|

Duminică o luăm la vale.