Amsterdam (printre altele)

Deci M-am întors. Nu am apucat să mă odihnesc cine ştie ce şi am intrat direct în pâine. Doza de medical s-a epuizat. Am revenit cu drag pe ogor.
Amsterdam e un oraş frumos. Vai, sună ca în compunerile de clasa doua. Mai fusesem acum vreo 3 ani şi ceva. E fascinant prin căsuţele lui înguste, sutele de poduri, locuinţele lacustre (a se înţelege bărci) pe ale căror punţi se odihnesc adormite ghivece cu flori şi din care mai răzbat uneori aburi de la încălzire, cafenelele mici, înghesuite, pline, damele sumar îmbrăcate bâţâindu-se la geam în lumina roşie a încăperilor în care prestează, bâţâindu-se în portmoneele şi între picioarele tinerilor cărora li se adresează, eroticschopuri din care ne-am luat şi noi o jucărie (dar nu spun de care), eh, în fine. Ne-am dus la Amsterdam la târgul cu produse pre- şi postnatale de la care am plecat la propriu ca nişte Packesel, în sensul că nici n-am ştiut ce să ne alegem mai întâi în limita finanţelor din buzunar, dar şi în limita strict a necesităţilor. Târgul plin de burtoase (ca mine), de cărucioare cu copii mici, lucruri extrem de frumoase, dar şi (unele) cam inaccesibile. În paralel era un târg de bunuri de consum plin de "microfonari" (că nu ştiu cum să le spun mai întâi) care-şi strigau ofertele cât mai tentant. Am plecat de-acolo cu trei doze de biscuiţi evreieşti care (nu mai ştiu din ce context, cu siguranţă un blog) îmi par cunoscuţi.
Duminică am traversat un pic (vreo 30km) de mare printr-un dig (că olandezii sunt maeştri la aşa ceva) spre Flensburg (spre nord-vest) . Pe dig era ceaţă, marea avea gheaţă la mal. Am ajuns în Alkmaar mai mult de gura lui D, a început zdravăn să ningă, ne-am învârtit umpic prin piaţa pustie şi după o cafea am şters-o acasă. În Amsterdam nici urmă de ninsoare. La noi acasă în sfârşit 5 grade seara.

Am găsit un căruţ senzaţional. O ocazie nu departe de noi. Favoritul meu pe care l-am admirat pe toate drumurile în Olanda (e un căruţ olandez).


Nu ştiu cum se face, dar de când mă aflu şi eu în această postură privesc femeile ca mine cu alţi ochi. Ele au acum ceva special, sunt purtătoare de prunci, kilogramele în plus şi diformităţile unora nu mai contează, ci totul se rezumă la cum decurge sarcina, când va fi naşterea, cum va fi după. Le admir pentru curajul lor de a se angrena la o astfel de responsabilitate.
Am început gimnastica şi cursurile pregătitoare, lunea facem şi gimnastică în apă. Naşterea naturală nu mă mai sperie atât de mult, când observ cât de multă atenţie şi grijă i se acordă.

Joi mă scoate şcoala de şoferi pe autostradă.

Cine mai caută Voces Primaverae şi ajunge pe acest blog, există acum un grup pe facebook. Acolo ne regăsim, fetelor!

Gummibärchen în săptămâna 24

Sunt puţin în urmă (scuz lenea şi problemele tehnice).
De data asta din profil.

Scurtissime

În premieră mondială, ieri am râcâit tapetul vechi de pe pereţii holului.

Sper ca juniorul să-mi moştenească plăcerea de a consuma lapte. Începând, evident, cu laptele matern. Eu pare că am fost şi am rămas sclifosită. Consum numai lapte a cărui sursă (in)directă a fost un ambalaj. Mi s-a făcut zilele astea instant poftă de nişte lapte praf. Când eram mai mici mama ne fierbea uneori această pulbere surogat. O adevărată senzaţie frimiturile acelea albe nedizolvate care pluteau în lapte pe marginea cănii. Mai târziu am ajuns să ne preparăm singuri în ceşti crema foarte simplă, dar delicioasă, obţinută din câteva linguriţe de lapte praf, un pic de zahăr şi un strop de apă. Ceea ce n-am ezitat nici astăzi, de dragul amintirilor. Plănuiesc o ciocolată de casă cu lapte praf.

Atunci te-am conştientizat în mine, atunci de fapt te-am iubit.

Cred în sfârşit că una dintre cele mai importante sarcini ale vieţii mele este să-mi fac ordine în toate lucrurile, implicit în mine însămi. Nu-i un lucru deloc uşor. Dacă vrei să ştii de ce, întreabă-l pe D.

M-am trecut 2 săptămâni pe medical. Ce obrăznicie pe capul meu! (printre altele) :P

Week-end-ul viitor mergem la Amsterdam. E un târg pentru familii cu (şi fără) bebei la care o să căscăm şi noi gura.

Mişcările juniorului încep să se facă văzute prin peretele meu abdominal.

Mă distrez iar cu DSDS. Sunt vreo 3 băieţi extrem de talentaţi.

Mi-e dor de citit. Literatură, nu reguli de circulaţie rutieră.

Preocupări intense

Noii noştri vecini şi-au pus laminat. Scârţâitul patului pe laminat în miez de noapte răsună îngrozitor de tare deasupra noastră. Nu ştiu dacă sunt neapărat pudică, dar mi-aş asigura discreţia cât de cât. Ei de fapt cred că habar n-au. Încă. Să le spun? /-)

Ce mai fac

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, face-mi-aş ceva pe el, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Cool

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Duminică dimineaţă

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p

Gummibärchen în săptămâna 20

Viitorul ţării este băiat.

Dormi uşor, Lhasa de Sela

Lhasa de Sela - El Pajaro

Hate Sundays

La noi s-a aşternut un strat frumos de zăpadă, nederanjat nici de temperatura de afară, nici de maşinile de curăţat strada. Era rândul nostru la deszăpezit trotuarul. Obligaţie (duminica) până la cel târziu ora 9. Nu ne-am urnit din căldurica şi confortul aşternutului. Nu-i nimic, avem vecini cu program (matinal sau nocturn) care se nimeresc la momentul oportun şi preiau iniţiativa. Atâta timp cât (sper) nu bombăne. D ar vrea să ieşim. Tocmai i-am tăiat macaroana rugându-l să dea muzica mai încet, ca să-mi pot auzi rezonabil partea mea din căşti. Din păcate, deşi pare atât de frumos afară, n-am chef să ies. Şi simt că mă apucă aceeaşi criză idioată de plictiseală, mai ales când am atâtea lucruri importante de făcut. Cui îi arde? M-au apucat nişte doruri mult cunoscute. Nu voi putea să le potolesc nicicum. Numai de-aş reuşi să uit ca prin minune totul, eventual. Senzaţie de pustiu. Se va lăsa întunericul cât de curând pe stratul acesta imaculat. Mâine iar conduc pe zăpadă.

Jawohl

2009 a fost un an ok, interesant, cu câteva highlight-uri şi câteva căderi. Trag rareori linie dedesubt, nu mai ştiu concret ce mi-am propus, cert e că n-am lăsat totul de-o parte, nici nu mi-am dus toate sarcinile până la capăt. Un singur lucru îmi doresc acum, ba nu, două: unul material, adică să-mi termin casa într-o continuă transformare şi unul imaterial, mai important decât celălalt: să-mi fac câţiva prieteni. Nu, n-o să-i pescuiesc de pe stradă, ci doar o să-i cultiv pe cei care-şi încrucişează drumul cu al meu şi bănuiesc eu că merită. Îmi doresc să fiu mai puţin pretenţioasă (dar nu deloc) cu ei.
Aseară am decis să ieşim, în ciuda faptului că D e răcit şi că părinţii lui nu-s într-o stare mai bună. Mulţumesc Celui de Sus că n-am nici pe naiba şi mă ţine pe picioare, am eu altele de "tras". Am lăsat zgârcenia de acum un an de-o parte şi mi-am cumpărat rachete şi artificii. Mi s-a părut mai mereu aiurea să-mi arunc banii pe fereastră pentru aşa ceva, însă era cam singura mea distracţie din această noapte. Am pregătit o salată şi, la insistenţele lui D, nişte Speckendicken, un fel de gogoşi din Ostfriesland, îndulcite cu sirop de sfeclă, condimentate cu anason şi cardamon, garnisite cu costiţă şi salam uscat şi prăjite în untură.
Nu cred în superstiţia de genul cum începi anul, aşa îl ai, cert e că eu l-am început cu o mică dezamăgire. Un lucru de care nu sunt perfect conştientă de cele mai multe ori. M-am intergrat într-o familie comodă şi temătoare. Am jucat cu ei câteva partide de Rummy la care am adăugat nişte reguli de la ei, "din popor", aşa cum învăţaseră şi ei, apoi am deschis o sticlă de vin spumos nealcoolizat, iar la miezul nopţii am evitat să ne îmbrăţişăm / pupăm din raţiuni igienice. Pieptul de gâscă umplut pe care îl aduseserăm cu noi am renunţat să-l mai pregătim, se făcea prea târziu, n-am mai fi fost în stare să-l mâncăm, ceea ce încalcă tradiţia meselor bogate şi copioase româneşti. Aş fi vrut să ies de dinainte cu rachetele, n-am reuşit, mai întâi a trebuit să ciocnim paharele cu vin. Am ieşit doar eu cu D. Eu am dat foc la toate artificiile, cei doi au rămas la fereastră, au văzut un mare Scheiss, iar D a păstrat distanţă. Se apropia de ora 1, am intrat din nou în casă, M ne-a rugat să nu ne supărăm pe ea, dar se duce la culcare. Pentru noi nu există aşternut în casa părinţilor, aşa că mi-am adunat lucrurile fără cârtire şi am ieşit în doi timpi şi trei mişcări. Am plecat la W şi R unde promiseserăm o vizită. Am stat şi acolo cam o oră şi am şters-o acasă. Mi-e ciudă cum de nu ne-am simţit noi înşine să plecăm. Le-am dat rutina peste cap. Stratul subţire de zăpadă şi ploaia de dinainte au pus (în minţile lor) alunecuş pe străzi. Nu ar fi plecat nici bătuţi de-acasă. De artificii nu s-ar fi apropiat. R (care a lucrat la pompieri şi salvare) a văzut destui suferinzi de consecinţele beţiei şi prostiei şi ghinionului celor care ard petarde. Speriaţi la propriu şi la figurat. M-am simţit dată afară din casă. :) Exagerez sau nu, mărunţişuri ca acesta (şi nu alte catastrofe) mă lasă pe mine cu gura căscată. Un lucru e sigur, chiar dacă-mi trece, nu voi uita niciodată. Mi s-a spus să nu mă supăr, şi, deşi n-am arătat-o, m-am supărat.
O să am totuşi un an senzaţional. :) Aşa să îl ai şi tu, cititorule!

Ungemütlichkeit

Cele mai nasoale momente ale unei zile de sărbătoare sunt cele în care te întorci acasă. În loc să te bucuri în sfârşit de liniştea (şi căldura) casei tale după ce te-ai ghiftuit împreună cu familia din prăjiturelele, crănţănelele şi celelalte prostioare prezente pe masă, sporovăind şi aducând la zi toate veştile şi mărunţişurile despre ceilalţi membri, despre vecini, maşini, renovări, job, pensie, copii şi altele, te aşezi cu lumina din tavan aprinsă în faţa unui tv cu programe insipide, constaţi că nu-i nimic interesant, închizi, uiţi lumina aprinsă, dai drumul totuşi la radio, că de-acolo mai afli una alta, iar momentan ascultătorii pasionaţi dictează (prin email sau telefonic) playlistului (care online funcţionează doar când vrea) muzici ok şi tot ţi se pare că ceva nu e în ordine. Stai cu picioarele îngheţate, spargi virtual la pietre mai mult automatic decât din pura plăcere cu care te-ai conectat la ele iniţial, se apropie de miezul nopţii, becul din tavan bâzâie stresant, iar pe cel de lângă tine l-a apucat din nou strechea şi memorează cuvinte în maghiară. Dacă ar avea loc de mine la comp sigur ar mai porni câteva filmuleţe ajutătoare pe youtube, că e plin netul, voinţă să ai. Se apropie de miezul nopţii, îmi pun opincuţele din blană de oaie luate de la târgul de Crăciun, schimb becul din tavan cu lampa ("stradală") din colţul camerei şi se schimbă oarecum atmosfera. Asta ca să nu mai zici că n-am activitate pe blog. :P Cum aş putea totuşi salva o astfel de seară în condiţiile în care (pe lângă celelalte) n-am chef de citit nimic, nici de învăţat teorie rutieră sau cuvinte ungureşti, n-am chef de mâncat (doar ce m-am ghiftuit), nici de băut alcoale (că nici n-am voie) şi nici de călărit, că n-a venit încă momentul? Cred că cel mai bine trag pe dreapta. Dormitul e o chestie mişto.

Ce făceam acum 20 de ani

Pe vremea asta stăteam închişi în casă. Eu, mama, frate-miu şi soţia unui coleg de-al lui tata. Cei doi, militari, erau concentraţi într-o unitate (aia din Ghencea). Cam toată perioada până după revelion (când au primit o scurtă permisie până acasă peste noapte) au rămas acolo şi numai ei ştiu ce-au făcut. Au murit şi de la ei câţiva, cred că tot din manevre aiuristice. La noi în bloc se făcea cu schimbul de pază în scară. Sudaseră un drug cu care blocau uşa pe dinăuntru. Acest drug a rămas o vreme, rost de glume proaste ale copiilor din bloc care-l puneau şi uitau de el şi veneau vecinii să ne bată-n geam, noi, ăştia de la parter.
Eram în clasa 4a şi tocmai mă învăţasem să scriu poezioare, în mare parte patriotice. Am trăit revoluţia la televizor. Dar, cum nu eram prea departe de centru, zgomotele gloanţelor răzbăteau până la noi. Stăteam în casă cu luminile stinse, liniile telefonice funcţionau poate doar cu noroc. În ziua de 21 mă întorceam de la repetiţii. Eram în corul palatului şi ne pregăteam de filmare la televiziune. Pregătisem din timp pluguşorul cu sute de alte grupuri din ţară, alde Ceaşcă se întorseseră la timp din Iran pentru marele circ. Tocmai ce filmaserăm pentru congres, abia aşteptam următoarea rundă, deşi în toata ziua cu filmarea ne-au ţinut doar pe câte un pachet de biscuiţi de fiecare. Umblasem tot timpul (inclusiv afară în lapoviţă) în nişte opincuţe albe pe post de pantofi de care n-am mai avut noroc din recuzita palatului. Zic, mă întorceam de la palat şi mă duceam acasă, era destul de aproape. Pe bulevardul (fost) Pionierilor (acum Tineretului), acolo jos la parc, circulau spre centru o groază de autobuze pline sau goale. Acasă mama nu m-a mai lăsat să plec nicăieri fiindcă în centru era miting (ceea ce habar n-aveam eu ce e). La tv încă se mai lansa ştirea ceauşistică în legătură cu sinuciderea trădătorului de ţară Milea. A doua zi mama ne-a luat la ea la serviciu, undeva pe cheiul Dâmboviţei, departe de iureşul revoluţiei, am stat o vreme şi ne-am întors, am trecut pe lângă librărie de unde ne-a cumpărat un joc. O dată ajunşi acasă, nu am mai ieşit până târziu în ianuarie când am avut voie să mergem din nou la şcoală. Cu aceleaşi uniforme, dar fără însemnele pioniereşti. La tv tocmai rulau senzaţionalele prime secvenţe în direct cu grupul de oameni înghesuiţi la pupitrul de ştiri. Credeam că e teatru, un teatru neobişnuit, nemaipomenit până atunci la orele acelea când se transmiteau cel mult nişte ştiri insipide sau, mai degrabă, nu era niciun program. Nu mai ei ştiu ce-au vorbit de la balcoanele alea. Iureşul şi haosul au fost perfecte pentru lovitura de stat. Asta au şi vrut de fapt. Teroriştii au fost fictivi. Teroriştii erau ei înşişi, cei ce au acces la ciolanul de astăzi.

Nimicuri

Nu m-am lăsat de scris. Să zicem că e doar o pauză sau că am altele mai importante de făcut momentan. Nici nu prea am noutăţi notabile despre mine, decât că mâine am iarăşi lecţie de conducere şi sper să nu fiu catastrofa de săptămâna trecută. Totul a fost ca la început. 5 ani şi-au spus cuvântul aşa cum ar face-o probabil şi două săptămâni de concediu fără maşină. Picul meu de experienţă s-a dus urgent pe apa sâmbetei. M-am urcat într-o maşinuţă nouă şi sensibilă, instructorul îmi explică prea mult dintr-o dată şi mi-e greu să pricep cu totul de la bun început. Pentru mâine ştiu ce aş avea de făcut. Să nu mă agit nu-mi stă în fire, să nu mă grăbesc - la fel. Să-l "educ" pe instructor" ca să mă educe cu spor. Să lămuresc ce e de lămurit. Să las visarea la o parte.
Şi fiindcă tot mă întreba o clientă azi cum stau cu hormonii, i-am mărturisit şi ei cum era să mă apuce plânsul azi-dimineaţă în tren când am văzut o mulţime de copii, grupuri-grupuri, mergând cu învăţătoarele la teatru. Mă uitam la ei cât de entuziaşti sunt, aşa cum eram şi noi când pleca autobuzul care ne pescuia direct de la şcoală sau când mergeam chiar şi numai până în parcul de distracţii. Pe cât de entuziastă, pe-atât de aiurită am fost, suficient cât să-mi uit acasă banii de buzunar pentru care n-am mai îndrăznit să mă întorc de teamă să nu pierd pornirea cu grupul. M-am plimbat prin Orăşel fără un şfanţ uitându-mă cu jind la cei ce mâncau vată de zahăr sau alte prostioare. Nu neapărat de asta aş fi plâns. Aşa cum nici aseară în târgul de Crăciun nu m-a impresionat sub nicio formă micul spectacol de deschidere a celei de-a 13-a uşiţe din Calendarul de Advent, momente în care Frau Holle (vezi povestea fraţilor Grimm) a povestit, a cântat, a recitat şi a mai scuturat o dată perna cu fulgi de nea în capul celor prezenţi lângă pereţii casei cu ferestruici. Că vai, vine Christkind, vine Crăciunul, Sărbătoare... Da, i-am adăugat eu lui D, a îmbuibării cu cârnaţi şi alte cele, a goanei după cadouri şi brazi tăiaţi. Vai, ce ştiu eu să stric farmecul atâtor lucruri frumoase (dar false)...
Voiam să mai zic ceva de nişte conaţionali şmecherari şi dubioşi ce ne-au călcat azi pragul magazinului, dar mi-e jenă, aşa că mă las păgubaşă, altfel mi se face lehamite.
Şi revenind la lecţiile de conducere, alţii cum au învăţat, frate, şi eu n-aş putea? :P

Politicale sau baba şi boxul

Prin ceea ce nemţii numesc "Bauchgefühl" (adică simţământul burţii sau intuiţie):
1. mă bucur totuşi că a câştigat mitocanul.
2. s-a fraudat de ambele părţi, turismul electoral a fost în floare (mi-a ciripit o păsărea).
3. mă bucur că neamţul a rămas la primărie, bine că s-a trezit la timp, n-am să analizez nici motivele, nici despre faptul că ar fi fost sfătuit.
4. diaspora nu avea cum să voteze altfel; din păcate secţia de votare a fost cam (dar nu foarte) departe de mine.