Să-mi dea Dumnezeu sănătate și viață lungă și putere să pot să citesc toate cărțile din bibliotecă. Am atâtea titluri care așteaptă... Uneori sunt tentată să-mi achiziționez altele noi, din recomandări, desigur. Apoi e suficient să-mi deschid dulapul (ușile mi le protejează de praf) și să-mi redescopăr comoara. Uneori chiar și cenușăresele de pe ultimul raft rezervă surprize. Așa că, da, prioritizez cumpăratul din propriul stoc. Of, de mi-ar ajunge timpul pentru toate aceste comori. Și mai am și pe ebook reader încă cel puțin vreo 600. 🤦‍♀️ Par puține, dar trebuie să conștientizez (sunt aproape convinsă) că am un deficit de atenție. Citesc mai încet, recitesc deseori fraze alambicate, mă simt distrasă de mediul înconjurător. 

 Ai o situație de conflict. Care e diferența între a-ți păstra calmul și a reacționa pacifist, cu mintea limpede pe de o parte și bypassing pe de altă parte? Unde se termină una și începe cealaltă? Pentru că la mijloc sunt niște emoții cu care ne confruntăm. Aceste emoții (deseori furia, de exemplu) trebuie canalizate în altă parte. Dar trebuie consumate, arse și nu suprimate. E o graniță sensibilă. Reacționezi pacifist din convingere, după ce ai conștientizat că furia nu mai are loc în tine, că pur și simplu nu mai ai motive care îți zgândără cicatrici pe sub foile de ceapă, când straturile putrede au fost de mult îndepărtate. Ceea ce este aproape un ideal sau multă muncă interioară, dar mai ales vindecare. Până la urmă... apare vindecarea aceasta în urma unui antrenament pe care îl presupune procesul muncii interioare? Ca un track eraser? Ce face un track eraser? Nu șterge, ci doar acoperă ceea ce era de șters. Ceea ce s-a scris în ADN rămâne acolo. Și se transmite. Și totuși aflu că ADN-ul se poate rescrie. 

Să rescriem deci.

 Toți proștii s-au mutat de pe stradă pe internet. Asta e tot ce au. Un telefon, niscaiva internet  și gata. Nu e de mirare cât de adâncă e necroza pe social media între timp, de când au descoperit proștii internetul. Nu știu cum m-aș comporta în viața de zi cu zi, dacă ar fi să mă confrunt cu scepticismul bolnav al prostiei. Probabil că m-aș izola în pădure, deși sunt sociabilă și mă deschid ca o floare minune când intru în contact cu interesați. Pe de altă parte, drama queen din mine s-ar certa uneori ca la ușa cortului, dar liniștea și cantitatea de energie necesară pentru lucruri faine sunt mai importante decât golul, otrava și amărăciunea de după o ceartă. Așa că las de la mine și mă opresc când sunt aproape de arătură.

Exemplu de ciocane în cap:

Ieri alaltăieri pe o pagină pentru nostalgici pune cineva poza unui joc românesc de pe timpuri, Piticot (care era în mai toate casele, fiindcă nu erau multe pe vremea aceea). Desigur, toți îl jucaseră, unii îl mai au și acum, iar alții au menționat și alte jocuri tot de-atunci. Am adăugat și eu: <<"Bunul Gospodar" un fel de variantă ieftină a lui Monopoly.>>

N-a durat mult până la primul hate.

Nu pot reda cuvintele lor, fiindcă intenționat nu mă obosesc să memorez așa ceva. Cert este că AM JIGNIT JOCUL (BUNUL GOSPODAR) FĂCÂNDUL IEFTIN. 🤦‍♀️🤦‍♀️🤦‍♀️🤦‍♀️🤦‍♀️🤦‍♀️🤦‍♀️

Am început să le răspund iritată celor doi comentatori, dar am simțit că situația escalează cât de curând. Cum ziceam, prefer o liniște sănătoasă, așa că mi-am șters provocarea. 

Și ajung iarăși la o aproapedecizie mai veche: să tai răul de la rădăcină și să dispar de pe social media. Dar aia e sursa mea directă de recomandări de cărți, muzici, idei de rețete culinare și de tipare de rochii. Deci încă nu! O să rezist tentațiilor de autosabotare și o să mai înșurubez o dată pe la filtre.

 Când eram mică aveam o mică manie: să întărât anumiți câini cu un băț sau să-i fac să latre, legați fiind în lanț, lătrând la ei. Îmi pare sincer rău pentru asta. Ieri l-am întărâtat aproape cu bună știință pe cerberul bătrân, cu burtă, chelie și creionaș impotent care-și înfoaie coada pe pipi.ro. Voiam să îmi mai salvez niște texte pe lângă cele care sunt acolo de 20 de ani. Toate în aproape același timp și cu titlul de personale și comentariile închise. 

Cerberul mi-a mâncat bățul și mi-a refuzat (ascuns / șters) textele. Știam. Dar am vrut totuși să încerc.

M-am înfuriat. Z m-a observat și s-a înfuriat și el pe mine. Nu deschid paranteza pentru detalii. Uneori când se enervează dezvoltă scnenarite și spune cuvinte grele. Astăzi nu-i vorbesc. Ăsta este caz de drama queen care posibil curând nu va mai funcționa. Pare că nici el nu-mi scrie. După ce se liniștește defel nu mai bate apa în piuă.

E timpul să salvez în altă parte ceea ce e de salvat și să închid definitiv capitolul pipi.ro.

nenorocituldracului

LE: am șters TOATE textele de pe site. Aș fi lăsat în schimb o scrisoare de "mimimi", dar nu mai am chef de energia negativă a cerberului. Mă ține la distanță fiindcă îi e frică. Nu sunt genul care să se dea în spectacol, deși tare mult mi-ar fi plăcut să-l demasc. Dar de ce să mă agit și să mă consum pentru un idiot? Sorry, adio, kanieț filma.

 În timp ce spăl vasele și mai rezolv una-alta prin bucătărie și prin casă obișnuiesc să ascult muzică în căști. Mulțumesc Celui de Sus și mă bat împlinită pe umăr, fiindcă mi-am cumpărat niște căști din-alea, fără cablu, moi, atât de clare și cu un acumulator atât de rezistent! Uneori ascult muzici noi și tind să salvez inclusiv plictiseli în lista mea lungă de favorite. Am între timp un playlist de vreo 5-6000 de piese, peste 400 de ore de muzică non-stop, din care ascult în mare parte la serviciu în timp ce fac pachete sau ridic umerașe cu haine în rafturile din depozit.

Muzicile mele din trecut mă transportă deseori înspoi acolo. Fiecare melodie are amintirea ei. Reflectez de tot atâtea ori când le reascult. Ce aș fi devenit, dacă aș fi avut alte alegeri? 

Astăzi mă gândeam la faptul că există bucăți de film din viața mea despre care nu am scris/povestit niciodată. Sunt poate neinteresante sau doar mimimi sau lucruri jenante. 

Îi povesteam astăzi lui Z despre cum îl confund pe frate-miu cu fi-miu cel mare, doar pentru că sunt băieți. Frate-miu nu mai e copil, iar fi-miu nu seamănă deloc cu el, dar nu știu de ce îi asociez. La vârsta lui fi-miu (13-14 ani) frate-miu era cool și își permitea să umble prin discoteci cu N, pentru care aveam o slăbiciune în perioada aceea. Aveam 15 ani și eram un fel de looser, eventual plictisitoare și neinteresantă sau doar imatură. N era doar un prieten căruia îi plăcea să mă chinuie. Iar lui frate-miu îi plăcea să mă persifleze în prezența lui N. N a devenit în anii ce au urmat un fel de prieten după care am oftat o vreme, dar care într-adevăr nu a vrut să strice prietenia dintre familiile noastre în cazul unei relații eșuate. În traducere (livrată de proprii mei părinți la o plimbare duminicală prin parc): lui N nu-i plăcea de mie ca femeie. Măcar s-a exprimat cu diplomație.

Cam în aceeași perioadă îmi ajunsese la urechi părerea unui coleg de clasă din liceu (astăzi cunoscut solist de trupă rock) ca un compliment: că aș avea un corp fain, dar fără cap. 

Capul nu.

Îl admirasem pe A și visasem la el 3 ani de zile. Era înalt, drăguț, purta plete nu prea lungi, părea înțelept, citit și cânta la chitară. Irraggiungibile.

Capul nu.

Relativ recent am avut o epifanie: toată perioada liceului a fost de fapt o traumă.

Iar dacă am crezut că a existat cândva ceva fain, m-am mințit cu nerușinare și atunci și în tot acest timp din urmă.

Pe A l-am uitat când a apărut T. 

T m-a obsedat mulți ani. El este un suflet drag care a venit să mă provoace. Și atât. Mai vine uneori prin visuri și mă iubește acolo. 

Irraggiungibile.

Ar trebui să mai scriu din-astea. Să scot diverse la lumină.

Dar mai întâi să ascult soundtrack-ul potrivit.

Rock me softly

(lui Z)

la noi erau deseori musafiri,

neamuri, prieteni, vecini, cunoștințe, 

neamurile și cunoștințele acestora

apartamentul era mic,

era masă, casă pentru noi și pentru ei,

era spațiu pentru petreceri la care o dată s-au strâns 18 familii

nu exista încăpere goală,

nici măcar baia, holul blocului sau scara de la intrare

la petrecerile alor mei se dansa la sentiment cu lumina stinsă și cu schimb de partenere

după douăzeci de ani l-am regăsit în sfârșit pe cântărețul irlandez al cărui disc se uza încet pe platanul pick-up-ului, 

la petreceri 

și în timpul meu liber

nu-i înțelegeam textele,

dar mă atrăgeau gingășia clinchetelor și culminanța din refrenuri

ca o împlinire

aș dansa cu tine acum,

dar tare aș fi dansat cu tine atunci când încă nu te întâlnisem,

imaginar mi te pun acum în brațe când mă întorc în timp

și mă legeni mereu

fără să-mi mai dai vreodată drumul 

21.08.2025

https://youtu.be/dK_oSdn8WBk?si=FWqRArSODNt4X2tY

Timpul se întoarce

 

există aspecte ale iubirii

care îi confirmă eternitatea 

îl reîntâlnești -

suflet din aceeași familie

cald,

entuziast

acesta e rolul lui aici -

- câteva minute de chimie

apoi deziluzie și durere

îl ierți fiindcă știi cine este

timpul pământean vă ține departe

el revine uneori în vis

acolo să-i spui că îl iubești 

că întotdeauna...

te lasă un pic să-l vezi

chimie, chimie,

și dispare

apoi te legeni iarăși în durere

când nu mai e,

dar știi că te așteaptă dincolo

sau altă dată 

04.09.2025

(Fragmentul de text este din "Cartea Iubirii" - Kathleen McGowan)

 Nu știu cum se face că nu dorm(im) încă, e aproape ora 2, iar eu îmi amintesc fără niciun context de un moment de ridiculozitate de-acum mai mulți ani, posibil chiar mulți, dacă n-aș avea senzația că ar fi fost ieri. 

Germania era gazda unui campionat de fotbal. Cu astfel de ocazii apar diverși artiști și compun muzică. Unul dintre ei, binecunoscut aici în Bundesland a scremut și el un cântecel, care a început să se audă la radio/tv.

Știre la o emisiune tv de actualități de atunci: un cuplu de maimuțoi, doi grași erau interesați să cumpere cântecul. Ca să-l aibe, Domne, pe CD, că e fain. Au bătut "toate Saturnurile din zonă" și au întrebat unde-l găsesc, dacă există, că noi suntem interesați, Domne, dar, vaaai, nimeni altcineva nu s-a gândit să-l scoată la vânzare, vaaai ce dramă!...

Nu-mi amintesc acum numele cântărețului, dar știu că este din Bochum. 

Herbert Grönemeyer 🤦‍♀️

 Faci un cover care iese foarte fain, dar și 

faci un cover și e mai multă scremere decât originalul.

La fel de scremere ca un film cu personaje moarte, dar vii pe post de fantome pentru cei îndoliați.

La fel ca un film în care personajele consumă droguri sau ciuperci halucinogene, iar eu sunt martoră la elucubrațiile lor.

La fel ca un film în care un personaj alcoolic o dă a nu știu câta oară în bară, în timp ce chipurile se luptă aprig cu dependența.

🥱🥱🥱

Mă numesc Cristina

deunăzi i-am pus robotului sub nas vreo două texte
după un waw aproape nedisimulat
și-o analiză coerentă
l-am rugat să scrie un text ca al meu

aș fi putut să cred că i-am împrumutat și lui din energia mea

până la firul de păr uitat pe marginea farfuriei lângă ceașca de ceai

la care nu m-aș fi gândit defel 

sufletul meu are un alt nume

spuneai acum mulți ani 

și te invidiam că l-ai aflat după o hipnoză regresivă

în vara aceea îmi lingeam rănile după un tâmpit și începusem să citesc cărți de inițiere

oamenii scriu mult, unii ca din transă,

tot ei rup și desființează

adevărul rămâne sub preș

nu-l vezi, dar e acolo,

știi de el și îl ignori multă vreme

și lasă, că te descurci tu,

dar auzi strigăte

de sub hârșâitul bocancilor

viața mea era un somn prelung

o croazieră din care mă opream rareori câte puțin, 

apoi adormeam adânc la loc

grijile lor erau rețetele de cheesecake și bucătărioarele de lemn pentru copii,

marșurile gay și pedeapsa lui Dumnezeu, 

prizonieri ai necredinței lor

fără să-și dea seama

mă întrebam ce caut acolo,

în lumea aceea în care unii se scărpinau între picioare

și își agățau tot mai mult aur la piept,

iar eu alegeam să fiu tot mai des invizibilă

Nessebar, 10.06.2025

Memoriile unei bagaboante

fericirile mele sunt

marginea unui tomberon plin
sau picioarele lor arse de soare pe sub masă 
de unde, slavă domnului, mai pică uneori niște omletă

în dimineața aceea în care gemeai în somn de febră musculară 
am visat că țin în palme un pescăruș găsit murind în soare la capătul străzii
povesteam despre trenuri pierdute și despre efectele crizei financiare,
vântul rece și tăios împingea apele spre mal 
pe sub burta vasului cu pește
și pe sub rațele de lemn din țarcul de la intrare

unii mă gonesc

alții mă lasă 

aștept cuminte, apoi plec fără grabă

ce mică ești,

ce mică sunt,

femeie cu chipul între palme,

cu zâmbetul înregistrat pe bandă

să-mi fie suficient că te știu, că mă știi,

când zâmbești răsare soarele

nu,

sunt poate doar o foaie de hârtie ruptă în bucăți mici și aruncată pe ape,

sunt zăpada strivită sub tălpi

când nu mai vii

doar un ghem ciufulit de blană tigrată 

sau neagră 

gudurându-se pe sub masă, unde nu e nimeni, 

și uitând

Nessebar, 09.06.2025

 Waw, sunt în febra scrisului și am și timpul și liniștea ca să mă exprim. Sunt în conced la mare în Bulgaria de câteva zile. Mâine plecăm deja acasă și ne mai rămâne weekendul și gata. Am scris deja două poezii. Nu mai scrisesem, desigur, de mult și mi-era dor, așa cum mi-era dor de Marea Neagră, așa că ne-am întors la ea. Și nu pentru "distracție". Conceptul ăsta a cam dispărut din dicționarul meu. Mulți se întorc la locurile din tinerețe și probabil se așteaptă să retrăiască, dar realizează că multe s-au schimbat. Eu am știut că nu va mai fi la fel. Marea e poate aceeași, dar am plecat cu intenție spre mai mult confort și spre alte meleaguri. Ador dimineața pe plajă, zgomotul valurilor, picioarele în nisip, dar mă ascund la umbră din cauză de fotodermatită alergică, ce să mai zic... Dar cred că nici măcar din nostalgie n-aș mai pune piciorul într-o discotecă. Las în trecut dramele de-atunci. Nu tu băieți care nu-ți (mai) dau atenție, nu tu scrisori de la colege care te calcă pe nervi și nu înțeleg de ce te porți atât de pasiv-agresiv cu ele, nu tu... chestii legate de confort (oricum erau prea puțin importante). Flirturile, puține, și iubirile de-o noapte au rămas și ele acolo. Ca și cum n-ar fi fost. Mă mângâie și acum, totuși, frumusețea unora dintre ele.

O să urc și poeziile aici. Pozele din concediu atrag mulți vizitatori pe social media. Poeziile nu. Era clar că nu le înțelege nimeni. Una apasă eventual niște butoane. Chiar cu intenție. Tâmpitul de-acum douăzeciși de ani este iarăși cerber pe pipi.ro. De-aia nu revin cu texte acolo. Pur și simplu n-am chef de el.

Cam pe vremea aceea am încetat să scriu jurnale pe hârtie și m-am mutat online. Weblog.ro a murit și, o dată cu el, textele mele de-acolo. Le salvasem pe un HDD, dar a murit și ăla.

Mică apocalipsă cu tine

Mică apocalipsă cu tine

pizzicato

îmi expiri pe piept și mă gâdilă

pielea ta e un mic teatru

ne întindem unul lângă celălalt 

și mă iei de mână 

imaginar

până la Paris

Parisul e lângă noi, în noi, sub noi, în jurul nostru 

bling-bling

atingerea ta

foc de artificii

două linii a(i)urite pe un peisaj alb

o nebunie,

dar e artă cu noi 

în prim plan buzele tale 

în plan secund alunița de sub ele

și mi se învârte inima în piept

prin tuburile ei mă scurg duioasă adorată

mulțumită

ne-am cumpărat calendar, tarot și șosete cu Magritte multicolore

zece metri de material

pentru rochii

și o prăjitură

bling-bling

largo

în jurul nostru albul devine auriu

de acolo, de sus

o nebunie

ceea ce nu îți mai spun

01.10.2024

 Era o vreme când făceam retrospectiva anului chiar aici pe blog. Plus o listă de ”sarcini” pentru anul următor. Trendul ăsta n-a murit, cred, decât la mine. Văd pe la alții prin social media și mă întreb: mai interesează și pe altcineva în afară de ei înșiși ceea ce listează ei pe-acolo? Pe mine nu. Sunt chestii pe care dacă le-am văzut deja, mi-a fost de-ajuns, dacă nu le-am văzut, who cares, aia e.

Voi nota aici (doar pentru mine) că a fost un an fain, cu mai multe călătorii, cu experiențe care mi-au amintit (parțial) de trecutul propriu. Că am reușit să încep să fac niște economii din propriul câștig, iar pentru anul viitor, dacă mă ajută Dumnezeu și propriul sine, am în cap vreo 2 sau 3 chestii importante de rezolvat. Aș vrea să le scriu, ca să le concretizez: am nevoie de ochelari, vreau să-mi iau o mașină a mea și vreau să divorțez. 

Dacă ar mai fi ceva, păi să-mi înving câineporcul interior, să inserez puțin mai multă disciplină și câteva obiceiuri sănătoase noi de care să mă țin. Fiindcă, OMG, au trecut oficial 20 de ani de când sunt în Germania și uitându-mă adineauri la câteva poze de pe timpuri, observ că m-am schimbat. Au apărut (ce noroc, abia acum) câteva fire albe de păr, mici romantisme pe la articulațiile degetelor, și ceva probleme cu coloana cervicală. 

De vezicula biliară am scăpat de mult. De colici încă nu. Și cred că pot să-mi explic cauza lor psihologică. Nu știu ce să mai zic. Am o permanentă stare (care mă însoțește subtil ca o umbră) de ”n-am niciun chef” + ”lehamite”. Sincer, nu-mi lipsește nimic ca să fiu fericită. Fericirea mi-o construiesc singură. Chestiile materiale mă satisfac parțial și pentru scurtă vreme. Cred că ține de ocupație. N-am mai cusut de mult pe ”săturate”, deci trebuie să-mi fac spațiu în rutină. Să fac mișcare, o igienă alimentară mai atentă, eventual cu posturi, meditații, să citesc mai mult. Chestii pe care aud că trebuie să le încep de... ieri! Șut în cur câineporcului! 

Sorry, dar am nevoie de somn. Mă trezesc la 5:30 doar ca să merg la serviciu. În rest, fuck off!

La mulți ani?

 Am fost iarăși la D. Deși îmi propusesem să nu mai merg, nu am rezistat. 2 săptămâni de când am luat biletele și până la momentul prezenței mele acolo am avut o rezervă. O senzație ciudată în stomac. Potențată de o mică (mare) dezamăgire: noul album cu autograf, care - stupoare la deschiderea plicului - nu-i de mâna lui. 

Am luat CDul cu mine ca să mi-l semneze a doua oară. 

Am avut o seară faină și am vrut, evident, să rămân ceva mai mult după concert. Z m-a înțeles greșit și m-a zorit.

Ca prin vis "how are you?"... nici nu știu dacă e adevărat.

Am reușit să primesc destul de repede un autograf autentic, dar incomplet (graba sau surpriza sau ambele) pe numele meu. "yes, this is the real one, this is yours". Atât. 

Nicio îmbrățișare, nicio poză. Doar o atingere ușoară pe mână peste pupitrul de la vânzări. 

Sufletul mi-a rămas acolo. Apoi l-am visat efectiv toată noaptea.