Nu știu cum se face că nu dorm(im) încă, e aproape ora 2, iar eu îmi amintesc fără niciun context de un moment de ridiculozitate de-acum mai mulți ani, posibil chiar mulți, dacă n-aș avea senzația că ar fi fost ieri. 

Germania era gazda unui campionat de fotbal. Cu astfel de ocazii apar diverși artiști și compun muzică. Unul dintre ei, binecunoscut aici în Bundesland a scremut și el un cântecel, care a început să se audă la radio/tv.

Știre la o emisiune tv de actualități de atunci: un cuplu de maimuțoi, doi grași erau interesați să cumpere cântecul. Ca să-l aibe, Domne, pe CD, că e fain. Au bătut "toate Saturnurile din zonă" și au întrebat unde-l găsesc, dacă există, că noi suntem interesați, Domne, dar, vaaai, nimeni altcineva nu s-a gândit să-l scoată la vânzare, vaaai ce dramă!...

Nu-mi amintesc acum numele cântărețului, dar știu că este din Bochum. 

Herbert Grönemeyer 🤦‍♀️

 Faci un cover care iese foarte fain, dar și 

faci un cover și e mai multă scremere decât originalul.

La fel de scremere ca un film cu personaje moarte, dar vii pe post de fantome pentru cei îndoliați.

La fel ca un film în care personajele consumă droguri sau ciuperci halucinogene, iar eu sunt martoră la elucubrațiile lor.

La fel ca un film în care un personaj alcoolic o dă a nu știu câta oară în bară, în timp ce chipurile se luptă aprig cu dependența.

🥱🥱🥱

Mă numesc Cristina

deunăzi i-am pus robotului sub nas vreo două texte
după un waw aproape nedisimulat
și-o analiză coerentă
l-am rugat să scrie un text ca al meu

aș fi putut să cred că i-am împrumutat și lui din energia mea

până la firul de păr uitat pe marginea farfuriei lângă ceașca de ceai

la care nu m-aș fi gândit defel 

sufletul meu are un alt nume

spuneai acum mulți ani 

și te invidiam că l-ai aflat după o hipnoză regresivă

în vara aceea îmi lingeam rănile după un tâmpit și începusem să citesc cărți de inițiere

oamenii scriu mult, unii ca din transă,

tot ei rup și desființează

adevărul rămâne sub preș

nu-l vezi, dar e acolo,

știi de el și îl ignori multă vreme

și lasă, că te descurci tu,

dar auzi strigăte

de sub hârșâitul bocancilor

viața mea era un somn prelung

o croazieră din care mă opream rareori câte puțin, 

apoi adormeam adânc la loc

grijile lor erau rețetele de cheesecake și bucătărioarele de lemn pentru copii,

marșurile gay și pedeapsa lui Dumnezeu, 

prizonieri ai necredinței lor

fără să-și dea seama

mă întrebam ce caut acolo,

în lumea aceea în care unii se scărpinau între picioare

și își agățau tot mai mult aur la piept,

iar eu alegeam să fiu tot mai des invizibilă

Nessebar, 10.06.2025

Memoriile unei bagaboante

fericirile mele sunt

marginea unui tomberon plin
sau picioarele lor arse de soare pe sub masă 
de unde, slavă domnului, mai pică uneori niște omletă

în dimineața aceea în care gemeai în somn de febră musculară 
am visat că țin în palme un pescăruș găsit murind în soare la capătul străzii
povesteam despre trenuri pierdute și despre efectele crizei financiare,
vântul rece și tăios împingea apele spre mal 
pe sub burta vasului cu pește
și pe sub rațele de lemn din țarcul de la intrare

unii mă gonesc

alții mă lasă 

aștept cuminte, apoi plec fără grabă

ce mică ești,

ce mică sunt,

femeie cu chipul între palme,

cu zâmbetul înregistrat pe bandă

să-mi fie suficient că te știu, că mă știi,

când zâmbești răsare soarele

nu,

sunt poate doar o foaie de hârtie ruptă în bucăți mici și aruncată pe ape,

sunt zăpada strivită sub tălpi

când nu mai vii

doar un ghem ciufulit de blană tigrată 

sau neagră 

gudurându-se pe sub masă, unde nu e nimeni, 

și uitând

Nessebar, 09.06.2025

 Waw, sunt în febra scrisului și am și timpul și liniștea ca să mă exprim. Sunt în conced la mare în Bulgaria de câteva zile. Mâine plecăm deja acasă și ne mai rămâne weekendul și gata. Am scris deja două poezii. Nu mai scrisesem, desigur, de mult și mi-era dor, așa cum mi-era dor de Marea Neagră, așa că ne-am întors la ea. Și nu pentru "distracție". Conceptul ăsta a cam dispărut din dicționarul meu. Mulți se întorc la locurile din tinerețe și probabil se așteaptă să retrăiască, dar realizează că multe s-au schimbat. Eu am știut că nu va mai fi la fel. Marea e poate aceeași, dar am plecat cu intenție spre mai mult confort și spre alte meleaguri. Ador dimineața pe plajă, zgomotul valurilor, picioarele în nisip, dar mă ascund la umbră din cauză de fotodermatită alergică, ce să mai zic... Dar cred că nici măcar din nostalgie n-aș mai pune piciorul într-o discotecă. Las în trecut dramele de-atunci. Nu tu băieți care nu-ți (mai) dau atenție, nu tu scrisori de la colege care te calcă pe nervi și nu înțeleg de ce te porți atât de pasiv-agresiv cu ele, nu tu... chestii legate de confort (oricum erau prea puțin importante). Flirturile, puține, și iubirile de-o noapte au rămas și ele acolo. Ca și cum n-ar fi fost. Mă mângâie și acum, totuși, frumusețea unora dintre ele.

O să urc și poeziile aici. Pozele din concediu atrag mulți vizitatori pe social media. Poeziile nu. Era clar că nu le înțelege nimeni. Una apasă eventual niște butoane. Chiar cu intenție. Tâmpitul de-acum douăzeciși de ani este iarăși cerber pe pipi.ro. De-aia nu revin cu texte acolo. Pur și simplu n-am chef de el.

Cam pe vremea aceea am încetat să scriu jurnale pe hârtie și m-am mutat online. Weblog.ro a murit și, o dată cu el, textele mele de-acolo. Le salvasem pe un HDD, dar a murit și ăla.

Mică apocalipsă cu tine

Mică apocalipsă cu tine

pizzicato

îmi expiri pe piept și mă gâdilă

pielea ta e un mic teatru

ne întindem unul lângă celălalt 

și mă iei de mână 

imaginar

până la Paris

Parisul e lângă noi, în noi, sub noi, în jurul nostru 

bling-bling

atingerea ta

foc de artificii

două linii a(i)urite pe un peisaj alb

o nebunie,

dar e artă cu noi 

în prim plan buzele tale 

în plan secund alunița de sub ele

și mi se învârte inima în piept

prin tuburile ei mă scurg duioasă adorată

mulțumită

ne-am cumpărat calendar, tarot și șosete cu Magritte multicolore

zece metri de material

pentru rochii

și o prăjitură

bling-bling

largo

în jurul nostru albul devine auriu

de acolo, de sus

o nebunie

ceea ce nu îți mai spun

01.10.2024

 Era o vreme când făceam retrospectiva anului chiar aici pe blog. Plus o listă de ”sarcini” pentru anul următor. Trendul ăsta n-a murit, cred, decât la mine. Văd pe la alții prin social media și mă întreb: mai interesează și pe altcineva în afară de ei înșiși ceea ce listează ei pe-acolo? Pe mine nu. Sunt chestii pe care dacă le-am văzut deja, mi-a fost de-ajuns, dacă nu le-am văzut, who cares, aia e.

Voi nota aici (doar pentru mine) că a fost un an fain, cu mai multe călătorii, cu experiențe care mi-au amintit (parțial) de trecutul propriu. Că am reușit să încep să fac niște economii din propriul câștig, iar pentru anul viitor, dacă mă ajută Dumnezeu și propriul sine, am în cap vreo 2 sau 3 chestii importante de rezolvat. Aș vrea să le scriu, ca să le concretizez: am nevoie de ochelari, vreau să-mi iau o mașină a mea și vreau să divorțez. 

Dacă ar mai fi ceva, păi să-mi înving câineporcul interior, să inserez puțin mai multă disciplină și câteva obiceiuri sănătoase noi de care să mă țin. Fiindcă, OMG, au trecut oficial 20 de ani de când sunt în Germania și uitându-mă adineauri la câteva poze de pe timpuri, observ că m-am schimbat. Au apărut (ce noroc, abia acum) câteva fire albe de păr, mici romantisme pe la articulațiile degetelor, și ceva probleme cu coloana cervicală. 

De vezicula biliară am scăpat de mult. De colici încă nu. Și cred că pot să-mi explic cauza lor psihologică. Nu știu ce să mai zic. Am o permanentă stare (care mă însoțește subtil ca o umbră) de ”n-am niciun chef” + ”lehamite”. Sincer, nu-mi lipsește nimic ca să fiu fericită. Fericirea mi-o construiesc singură. Chestiile materiale mă satisfac parțial și pentru scurtă vreme. Cred că ține de ocupație. N-am mai cusut de mult pe ”săturate”, deci trebuie să-mi fac spațiu în rutină. Să fac mișcare, o igienă alimentară mai atentă, eventual cu posturi, meditații, să citesc mai mult. Chestii pe care aud că trebuie să le încep de... ieri! Șut în cur câineporcului! 

Sorry, dar am nevoie de somn. Mă trezesc la 5:30 doar ca să merg la serviciu. În rest, fuck off!

La mulți ani?

 Am fost iarăși la D. Deși îmi propusesem să nu mai merg, nu am rezistat. 2 săptămâni de când am luat biletele și până la momentul prezenței mele acolo am avut o rezervă. O senzație ciudată în stomac. Potențată de o mică (mare) dezamăgire: noul album cu autograf, care - stupoare la deschiderea plicului - nu-i de mâna lui. 

Am luat CDul cu mine ca să mi-l semneze a doua oară. 

Am avut o seară faină și am vrut, evident, să rămân ceva mai mult după concert. Z m-a înțeles greșit și m-a zorit.

Ca prin vis "how are you?"... nici nu știu dacă e adevărat.

Am reușit să primesc destul de repede un autograf autentic, dar incomplet (graba sau surpriza sau ambele) pe numele meu. "yes, this is the real one, this is yours". Atât. 

Nicio îmbrățișare, nicio poză. Doar o atingere ușoară pe mână peste pupitrul de la vânzări. 

Sufletul mi-a rămas acolo. Apoi l-am visat efectiv toată noaptea.

în orașul acesta nicio casă nu are balcon la stradă 

acasă

ori de câte ori visez acasă, mă văd în apartamentul micuț cu două camere, de la parter

fațadele sunt din granit, au frontoane simple sau alambicate, ferestrele sunt îngrijite sau abandonate 

nicio grădină

aveam liliac și crini și trandafiri

și n-aveam voie să intrăm acolo decât iarna

când ne făceam cazemate din zăpadă și ne băteam cu bulgări sub ferestrele micului apartament 

în sufragerie canapeaua, vitrina și portretul unei fetițe sus în colț

acasă mă dăruiesc și mă primești în sfârșit 

acasă îmi întorci spatele și dispari

în fața mea șade o doamnă înaltă cu părul lung, aruncat vâlvoi într-o parte 

lângă ea un om mititel

autobuzul ne leagănă 

înserare

fetița cu scufie tricotată din profil

nasul mai sus, ca în Scherenschnitt,

în spatele ei se ascundea gaura antenei cu care prindeam bulgarii

nu seamănă cu tine îți spuneau fetele,

dar mâinile cu grafit ale portretistei puseseră  deja pe hârtie tot ceea ce era mai frumos înăuntru

sclipire într-un ochi, ceață în celălalt 

din părul sârmos al doamnei zboară o molie

și dispare în stradă 

16.12.2023

Iubito, cerurile tale

plouă din cerul plumburiu ca furia copilului vecinilor cel tiran

plouă cu piese de puzzle,

sclipiri stelare în stropii grei

cântec de leagăn malinez de nouă minute

iubito, cerurile tale sunt senine și reci

când îți pui apusurile sub pernă. 

apusul e o închidere de ochi, se termină o eră și începe alta

doarme și Dumnezeu 

obișnuiam să mă confund cu tine în orizontul învăpăiat

(glob de foc, 

glob de metaforă ca în compunerile de la școală),

în infinitatea cu figuri din vată de zahăr, hârtie voalată, curcubeie și unicorni

X și 0 pe coapsele rale

dincolo de ele - alte sfere și tu.

mă uitam la ele, mă uitam la tine de jos,

ca pe sub fuste, iubito

plouă, plouă

și văpaia își pierde pentru o vreme glasul

stropi mari

9 minute

29.12.2023

Azi ca ieri

nu este nimeni în minaret

muezinul și-a întregistrat strigarea pe o casetă

și a plecat în armată

tata vrea să-mi ofere aur, măcar o brățară

de pe medalionul ei capul lui mustafakemal se-adapă din râul poluat cu deversări domestice

lucesc aurii frontispiciile de pe străzile sparte 

orașul neterminat pare devastat

ca mormântul gol cu piatra-ntoarsă

crucea lui sărută pământul

Dumnezeule, ia de la mine și dă la alții

vecina sosită în vizită ridică evlavioasă brațele spre cer

privirea ei arsă de soare scormonește după cadavre prin dulap

te închizi solitar în odaie, 

curioșii mușcă o vreme din zahăr, se ard însetați cu ceai amar,

apoi pleacă 

vântul de vară culcă, seara, la pământ pajiștea necosită din cimitir și de pe dealuri

vocea stridentă a muezinului trezește viii

și adoarme morții la loc 

ușile dulapului se închid întoarse

peste mormânt

24.06.2024 (Kani, Kars)

 Ce bine că nu am închis/șters acest blog. Nu mă mai interesează ce scriu alții. Nici nu aș mai avea timp să îi citesc. Dar mi-a crescut (la loc) teancul de cărți de pe noptieră. Am pierdut (sorry) un an de zile (printre altele) cu o carte de la care cumva așteptam mai multe. Pentru mine - puțin obositoare, mi-a fost sincer cam greu, deși nu se poate neapărat spune că Rushdie scrie cărți grele. Mai degrabă stufoase. Acum citesc ceva ce-mi amitește de Kafka. Și "Șlefuitorul de diamante". Și mai am vreo 3 începute nu știu când. Și încă vreo două neîncepute. 🤭

Whatever...

Ajung acum la ceea ce mă preocupă zilele astea. Am avut, așa, un fel de conștientizare.

Există zile în care mă simt ok. Există zile cu frici. Există zile în care simt plictiseală la un loc cu senzația "n-am niciun chef" și există zile ca ieri și azi în care fântâna mea e plină de apă. Dacă Z nu ar fi în viața mea, i-aș spune "dor accentuat". Acum este doar dor, fiindcă îmi permit să îl iubesc și mi se întoarce. Or fi și hormonii, nu știu, se simte atât de bine emoția. Și dacă nu este a mea, cum aud deseori că noi captăm multe energii/emoții din jur și le trăim sau le negăm fără să ne dăm seama, dacă nu este a mea aș face tot posibilul să o păstrez pentru cât mai mult timp. 

Într-o astfel de fază percep altfel frumusețea în oameni. Iar unii dintre ei sunt incredibil de frumoși. Mai bine m-aș opri aici.

 Zilele astea am făcut pachete ore în șir. Muzică în căști și pilot automat. Aproape ca în transă. Derulez gânduri, mantre și amintiri în funcție de ceea ce ascult. Uneori nu mă gândesc la nimic. Și mai apare din când în când câte o "bijuterie" din-aia, soundtrack și amintirea aferentă. Plus emoția de-atunci. 

Când am încercat prima oară să scriu un jurnal aveam 12 ani. M-am lăsat păgubașă după prima zi în care redactasem cu semientuziasm despre familia mea și a unchiului (dinspre tata) care plecaseră împreună în excursie la mare. Nu interesează pe nimeni cine erau concret oamenii aceia, nici alte detalii logistice. Nu mai știu ce am făcut atunci. Aveam atunci convingerea că jurnalul trebuie scris zilnic, cu (lux de) amănunte. Sorry, nu pentru mine. Am reînceput să scriu pe la 14 ani. După propriul chef.

Pe la vreo 15 ani scriam deja de zor. 

Cele două verișoare, la care de regulă eu eram în vizită (în vacanțe), sunt ele în vizită la mine. Două mimoze cu aere împrumutate, de parcă eu aș fi fost de fapt provinciala și ele orășencele. Extrem de sensibile, imature și obositoare. Dar musafire. Why do I care? 

Într-un alt context - corul, "Auberge de jeunesse", alte două surori, cămășile albe de concert ce trebuiau "netezite"... Uf, la fel de obositoare. Why do I care?

Clișee. Sunt cu miile. Dar nu le pun (acum) aici. Whatever... 

Azi am primit o vedere de la Vio. Interesant cum poate rezista o prietenie ani de zile doar prin câteva emailuri pe an. Mă bate gândul să-i răspund cu o scrisoare clasică. Să vedem...

Există un cântecel (Étude, Killing Fields, Mike Oldfield) pe care eu personal îl ador, deși e cu un fel de durere, fiindcă e cu amintiri. Scrisesem la un moment dat o poezioară inspirată de acest cântec. Îl mai auzisem pe la radio când eram copil, apoi l-am reauzit și trăit într-o searănoapte care nu a devenit nimic. Am mai scris apoi o altă poezioară inspirată de acea searănoapte... 

O tot caut de câteva zeci de minute, aici pe blog, și dau de alte lucruri, de postări pe care îmi vine să le recitesc, of... Îmi place de mine cum scriam. Ce bine! Dar ce tristețe! Viața (o să mă rezum la a mea) e despre alegeri, pe care, dacă ar fi să le etichetez, aș spune că sunt proaste. O viață de dat în bară. Perfectul și extremul de frumos ar fi și extrem de... nonsens. Niciun joc. 

Un film n-ar reuși în viața mamii lui să redea cum se simte din interiorul meu, cum văd eu lucrurile. Cred că inconștient viața mea a luat o turnură în momentul în care am reascultat acest cântecel. Searanoaptea și un timp după aceea au pus capac oricăror speranțe și iluzii după sufletul meu. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost un fel de ducere cu valul la un loc cu o pereche grea de bocanci șterși pe propriul suflet. Ceva urla în mine surd nu! și nu! Dar am plecat cu o alegere și am trăit cu ea 17 ani. Și cu consecințele ei. O minciună de pus la avizier. Și mă consolez spunându-i lui Z că ”eu am venit aici ca să te întâlnesc pe tine. Poate că îți eram ție sortită. Fiindcă, uite, după 15 ani ni s-a mai dat o șansă...” 

el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

Ăsta e textul.

 Să șezi cu Ex, cu actualul tău și actuala lui la aceeași masă. Și nu doar pentru 5 minute, ci mai bine de 5 ore. Nu credeam că se va întâmpla atât de curând. :) Interesant...