Am fost iarăși la D. Deși îmi propusesem să nu mai merg, nu am rezistat. 2 săptămâni de când am luat biletele și până la momentul prezenței mele acolo am avut o rezervă. O senzație ciudată în stomac. Potențată de o mică (mare) dezamăgire: noul album cu autograf, care - stupoare la deschiderea plicului - nu-i de mâna lui. 

Am luat CDul cu mine ca să mi-l semneze a doua oară. 

Am avut o seară faină și am vrut, evident, să rămân ceva mai mult după concert. Z m-a înțeles greșit și m-a zorit.

Ca prin vis "how are you?"... nici nu știu dacă e adevărat.

Am reușit să primesc destul de repede un autograf autentic, dar incomplet (graba sau surpriza sau ambele) pe numele meu. "yes, this is the real one, this is yours". Atât. 

Nicio îmbrățișare, nicio poză. Doar o atingere ușoară pe mână peste pupitrul de la vânzări. 

Sufletul mi-a rămas acolo. Apoi l-am visat efectiv toată noaptea.

în orașul acesta nicio casă nu are balcon la stradă 

acasă

ori de câte ori visez acasă, mă văd în apartamentul micuț cu două camere, de la parter

fațadele sunt din granit, au frontoane simple sau alambicate, ferestrele sunt îngrijite sau abandonate 

nicio grădină

aveam liliac și crini și trandafiri

și n-aveam voie să intrăm acolo decât iarna

când ne făceam cazemate din zăpadă și ne băteam cu bulgări sub ferestrele micului apartament 

în sufragerie canapeaua, vitrina și portretul unei fetițe sus în colț

acasă mă dăruiesc și mă primești în sfârșit 

acasă îmi întorci spatele și dispari

în fața mea șade o doamnă înaltă cu părul lung, aruncat vâlvoi într-o parte 

lângă ea un om mititel

autobuzul ne leagănă 

înserare

fetița cu scufie tricotată din profil

nasul mai sus, ca în Scherenschnitt,

în spatele ei se ascundea gaura antenei cu care prindeam bulgarii

nu seamănă cu tine îți spuneau fetele,

dar mâinile cu grafit ale portretistei puseseră  deja pe hârtie tot ceea ce era mai frumos înăuntru

sclipire într-un ochi, ceață în celălalt 

din părul sârmos al doamnei zboară o molie

și dispare în stradă 

16.12.2023

Iubito, cerurile tale

plouă din cerul plumburiu ca furia copilului vecinilor cel tiran

plouă cu piese de puzzle,

sclipiri stelare în stropii grei

cântec de leagăn malinez de nouă minute

iubito, cerurile tale sunt senine și reci

când îți pui apusurile sub pernă. 

apusul e o închidere de ochi, se termină o eră și începe alta

doarme și Dumnezeu 

obișnuiam să mă confund cu tine în orizontul învăpăiat

(glob de foc, 

glob de metaforă ca în compunerile de la școală),

în infinitatea cu figuri din vată de zahăr, hârtie voalată, curcubeie și unicorni

X și 0 pe coapsele rale

dincolo de ele - alte sfere și tu.

mă uitam la ele, mă uitam la tine de jos,

ca pe sub fuste, iubito

plouă, plouă

și văpaia își pierde pentru o vreme glasul

stropi mari

9 minute

29.12.2023

Azi ca ieri

nu este nimeni în minaret

muezinul și-a întregistrat strigarea pe o casetă

și a plecat în armată

tata vrea să-mi ofere aur, măcar o brățară

de pe medalionul ei capul lui mustafakemal se-adapă din râul poluat cu deversări domestice

lucesc aurii frontispiciile de pe străzile sparte 

orașul neterminat pare devastat

ca mormântul gol cu piatra-ntoarsă

crucea lui sărută pământul

Dumnezeule, ia de la mine și dă la alții

vecina sosită în vizită ridică evlavioasă brațele spre cer

privirea ei arsă de soare scormonește după cadavre prin dulap

te închizi solitar în odaie, 

curioșii mușcă o vreme din zahăr, se ard însetați cu ceai amar,

apoi pleacă 

vântul de vară culcă, seara, la pământ pajiștea necosită din cimitir și de pe dealuri

vocea stridentă a muezinului trezește viii

și adoarme morții la loc 

ușile dulapului se închid întoarse

peste mormânt

24.06.2024 (Kani, Kars)

 Ce bine că nu am închis/șters acest blog. Nu mă mai interesează ce scriu alții. Nici nu aș mai avea timp să îi citesc. Dar mi-a crescut (la loc) teancul de cărți de pe noptieră. Am pierdut (sorry) un an de zile (printre altele) cu o carte de la care cumva așteptam mai multe. Pentru mine - puțin obositoare, mi-a fost sincer cam greu, deși nu se poate neapărat spune că Rushdie scrie cărți grele. Mai degrabă stufoase. Acum citesc ceva ce-mi amitește de Kafka. Și "Șlefuitorul de diamante". Și mai am vreo 3 începute nu știu când. Și încă vreo două neîncepute. 🤭

Whatever...

Ajung acum la ceea ce mă preocupă zilele astea. Am avut, așa, un fel de conștientizare.

Există zile în care mă simt ok. Există zile cu frici. Există zile în care simt plictiseală la un loc cu senzația "n-am niciun chef" și există zile ca ieri și azi în care fântâna mea e plină de apă. Dacă Z nu ar fi în viața mea, i-aș spune "dor accentuat". Acum este doar dor, fiindcă îmi permit să îl iubesc și mi se întoarce. Or fi și hormonii, nu știu, se simte atât de bine emoția. Și dacă nu este a mea, cum aud deseori că noi captăm multe energii/emoții din jur și le trăim sau le negăm fără să ne dăm seama, dacă nu este a mea aș face tot posibilul să o păstrez pentru cât mai mult timp. 

Într-o astfel de fază percep altfel frumusețea în oameni. Iar unii dintre ei sunt incredibil de frumoși. Mai bine m-aș opri aici.

 Zilele astea am făcut pachete ore în șir. Muzică în căști și pilot automat. Aproape ca în transă. Derulez gânduri, mantre și amintiri în funcție de ceea ce ascult. Uneori nu mă gândesc la nimic. Și mai apare din când în când câte o "bijuterie" din-aia, soundtrack și amintirea aferentă. Plus emoția de-atunci. 

Când am încercat prima oară să scriu un jurnal aveam 12 ani. M-am lăsat păgubașă după prima zi în care redactasem cu semientuziasm despre familia mea și a unchiului (dinspre tata) care plecaseră împreună în excursie la mare. Nu interesează pe nimeni cine erau concret oamenii aceia, nici alte detalii logistice. Nu mai știu ce am făcut atunci. Aveam atunci convingerea că jurnalul trebuie scris zilnic, cu (lux de) amănunte. Sorry, nu pentru mine. Am reînceput să scriu pe la 14 ani. După propriul chef.

Pe la vreo 15 ani scriam deja de zor. 

Cele două verișoare, la care de regulă eu eram în vizită (în vacanțe), sunt ele în vizită la mine. Două mimoze cu aere împrumutate, de parcă eu aș fi fost de fapt provinciala și ele orășencele. Extrem de sensibile, imature și obositoare. Dar musafire. Why do I care? 

Într-un alt context - corul, "Auberge de jeunesse", alte două surori, cămășile albe de concert ce trebuiau "netezite"... Uf, la fel de obositoare. Why do I care?

Clișee. Sunt cu miile. Dar nu le pun (acum) aici. Whatever... 

Azi am primit o vedere de la Vio. Interesant cum poate rezista o prietenie ani de zile doar prin câteva emailuri pe an. Mă bate gândul să-i răspund cu o scrisoare clasică. Să vedem...

Există un cântecel (Étude, Killing Fields, Mike Oldfield) pe care eu personal îl ador, deși e cu un fel de durere, fiindcă e cu amintiri. Scrisesem la un moment dat o poezioară inspirată de acest cântec. Îl mai auzisem pe la radio când eram copil, apoi l-am reauzit și trăit într-o searănoapte care nu a devenit nimic. Am mai scris apoi o altă poezioară inspirată de acea searănoapte... 

O tot caut de câteva zeci de minute, aici pe blog, și dau de alte lucruri, de postări pe care îmi vine să le recitesc, of... Îmi place de mine cum scriam. Ce bine! Dar ce tristețe! Viața (o să mă rezum la a mea) e despre alegeri, pe care, dacă ar fi să le etichetez, aș spune că sunt proaste. O viață de dat în bară. Perfectul și extremul de frumos ar fi și extrem de... nonsens. Niciun joc. 

Un film n-ar reuși în viața mamii lui să redea cum se simte din interiorul meu, cum văd eu lucrurile. Cred că inconștient viața mea a luat o turnură în momentul în care am reascultat acest cântecel. Searanoaptea și un timp după aceea au pus capac oricăror speranțe și iluzii după sufletul meu. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost un fel de ducere cu valul la un loc cu o pereche grea de bocanci șterși pe propriul suflet. Ceva urla în mine surd nu! și nu! Dar am plecat cu o alegere și am trăit cu ea 17 ani. Și cu consecințele ei. O minciună de pus la avizier. Și mă consolez spunându-i lui Z că ”eu am venit aici ca să te întâlnesc pe tine. Poate că îți eram ție sortită. Fiindcă, uite, după 15 ani ni s-a mai dat o șansă...” 

el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

Ăsta e textul.

 Să șezi cu Ex, cu actualul tău și actuala lui la aceeași masă. Și nu doar pentru 5 minute, ci mai bine de 5 ore. Nu credeam că se va întâmpla atât de curând. :) Interesant...

 Am acum un pic de timp doar pentru mine în care nu mi-am propus nimic deosebit. Ascult niște muzică ceva mai veche în căști și are alt efect. E cu aduceri aminte. Fiecare cântec are povestea lui. Este un soundtrack pentru ceva, fie el chiar și doar un clișeu, o imagine și atât. Și constat acum pe loc că o anumită situație ar fi lăsat o altă amprentă (indiferentă sau intensivă), dacă ar fi avut un alt soundtrack. Tocmai m-am revăzut în câteva momente ale adolescenței mele. Regăsesc acolo un pic de magie, visurile, speranțele de atunci, dar și ”dureri”, drame, disperări. 

Aș fi vrut să scriu niște poezii. Aveam niște idei. Le-am pierdut. Am deseori tendința că mă repet, deși sigur fug de așa ceva. La fel cum fug de mereu aceeași listă de 100 de cuvinte de care mă împiedic în versurile altcuiva, echivalent cu a asculta mereu același playlist extrem de limitat (pentru prostime) la un binecunoscut post de radio.

”Lasă că merge și așa” nu se impune prea des la mine. Am tendințe perfecționistice, iar asta duce uneori la epuizare. Îmi recunosc limitele și îmi fac procese de conștiință.

Am două rochii croite și aș mai croi vreo două. Apoi mă apuc de cusut. Deja mi-e dor. Dar mai întâi concediu. Cu impresii vechi și noi. Road trip cu câteva opriri. Primul cu Z. Sunt curioasă.

 Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva, dar nu direct, îți place, dar ajungi într-un final să-l cunoști concret, există vibe, încercați ceva, iar în scurt timp constați că nu merge, apar sau descoperi aspecte care strică vibe-ul, dar încerci mai departe și te consolezi, zici că e ok, ai și tu în sfârșit pe cineva, te arunci orb pentru o vreme, apoi te trezești că treaba asta nu rezervă niciun viitor comun. Ai niște principii pe care ți le-ai incălcat, dar ai vrut să experimentezi. Wtf!! Chestia asta am încercat-o deja de mai multe ori. Revăd chipuri familiare în fețele unor necunoscuți, oameni în autobuz sau actori în filme și mă cutremur (sau nu) la amintirea a ceea ce am trăit odată, a ceea ce am ales și de unde nu știu dacă am învățat ceva...

 Ui, mai trecu o juma de an sau cam așa ceva și iar nu am mai scris nimic, deși aș fi făcut-o de câteva ori. Dar... dacă nu o fac la timp, nu mai are sens. Nu mai e ”fierbinte”. Am reușit să-mi ating niște țeluri, așa cum îmi propusesem. Mi-am păstrat jobul și am trecut la angajatorul oficial. Part time pe aceiași bani. Am avut vara asta concediul exact în perioada în care am sperat. Următorul e tot cam cum am sperat. Dar toate astea cu așteptat până în ultimul moment. În fine. 

Cu Z mă simt tot mai aproape, mai familiar. Mi-e drag tot mereu, mai puțin când ne scoatem ochii. Mai mult el mie, gelozii, chestii, frici, traume de-ale lui. I le înțeleg și apreciez când recunoaște că se comportă ca un c*u*r și se străduiește să lase. Cumva ”nu mai pot fără” el. Deși sigur aș putea, dar nu e cazul.

Ceea ce se întâmplă cu D mi se pare extrem de ciudat, deși nu face decât să-și vadă de viață. E ca și cum și-ar fi revenit la ea de când am plecat. Are prieteni. Nu mulți. Toate femei. Una dintre ele e vară-mea din Roma, care ghici ghicitoarea mea, a fost și ea părăsită de al ei, deci au ceva în comun. Ce senzație ciudată să știi că doi ani la rând omul merge în concediu în Ro, cu copiii la bunici, exact în acea perioadă în care doamna este și ea în vizită acasă. Nu știu cum au luat legătura, iar de la ea nu am auzit o vorbă. Nu mă caută, nu o caut. Dar pare că îl caută pe el. Facă ce or vrea (oricum nu ar avea șanse), dar ... e ciudaaat!... Și am senzația (cel mai probabil falsă, sper) că uită de copii când e cu ele, că exagerează. Tipic D. Ce contează că mergi o dată pe an 30 de ore cu trenul (și alte 30 înapoi), ca să te poți întâlni într-o dup-amiază cu o prietenă (și cam atât, fiindcă are ea, maică-sa, grijă să nu), dar cu nevasta abia ai reușit o dată în 3 ani?

Nu, nu a fost iubire. Iar dacă a fost acolo ceva, la el, s-a pierdut pe drum. Nu aveam cum să pretind, fără să dau. Asta e.

Voiam să-mi mai notez aici (deși sunt foarte conștientă): încă am corvezile mele și am nevoie de o pereche de ouă. Ideea e că fricile mele oricât de mici se simt de la o vreme ca niște bolovani pe piept. Cam de la corona. Ca o sechelă... Maimuța e greu de stăpânit. Nu știu cum aș putea să nu-mi fac griji (oricare ar fi ele). Există momente când chiar las grija în mâinile Universului/Dumnezeu, și chiar am senzația că Dumnezeu livrează soluțiile la timp. Trebuie să mai experimentez. Să mă antrenez în acest sens. În a avea încredere în Univers.

To be continued. Nu știu când.

 Se învârte lumea cu mine. Îmi fuge pământul de sub picioare. Și nu am cui să-i spun.

 Trecu o jumătate de an. E o zi de luni seara cu grevă generală în toată țara despre ale cărei urmări nu știu nimic, fiindcă nu caut după ele la știri. Toată ziua a fost ba soare, ba ploaie cu grindină, ba ambele și cel mai probabil și curcubeu pe care nu-l văzui, fiindcă s-a format deasupra casei.

Mi-am găsit job full-time la care merg tot de o jumătate de an. Noua plantație este un depozit de haine în care comisionez produse pentru comenzi și/sau le împachetez pentru trimitere. După această jumătate de an până la care nu aveam habar cum funcționează un astfel de depozit, am fost invitată să învăț o activitate nouă: să gestionez mașina de sortat. Iar de astăzi - singură. Cu respect și frică și obosită (de griji și somn insuficient) am dat-o în bară din prima zi. E o chestie cu multe frici în care m-am aruncat ca în apă rece, iar acum mă confrunt cu fricile. Cu o jenă teribilă, cu un fel de nerăbdare față de mine însămi, cu multă nesiguranță, cu frici de toate felurile. Și cum să fac să scap de ele? Mă simt ca un copil, ca și cum nu aș avea experiență de viață. Și chiar nu am. E prea puțin ceea ce am trăit până acum. Am tendința să rămân naivă și să repet greșeli despre care mi se spune că le fac. Z are și el fricile și angoasele și părerile lui care îl obsedează și care, dacă nu vorbește la timp, îl transformă într-o persoană irascibilă, de nerecunoscut. Mă iubește, mi-e drag tot mereu, dar am uneori senzația că încearcă să îmi controleze anumite aspecte din viață. Îi dau dreptate din punctul lui de vedere. El crede că îi acord încă prea multă importanță lui D, care mă persiflează direct pe sub nas și care mai nou are o prietenă/vecină ce a început să-i dicteze și să-i influențeze deciziile. Ok... Z mă tot bate la cap să renunț, iar eu încă fac tot ca mine, dar aproape că am ajuns la vorbele lui. Cu tot pacifismul cu care defilez.

Hai, Cristinuța, tu ești o luptătoare, nu o smochină. Iubire de sine = ceva mai multă fermitate cu cine trebuie să rămână dincolo de limite. Doar o coajă tare protectoare îți mai trebuie. Clopotul tău de sticlă luminos. Treci peste și lasă totul în urma ta, mâine va fi totul mult mai bine. Sigur, sigur. Și astăzi ai învățat ceva.

 Tot ceea ce vedem/auzim/aflăm capătă un sens conform filtrelor prin care cernem, iar filtrele acestea ne reprezintă pe noi așa cum ne-am născut (moștenirea genetică), așa cum am fost programați de-a lungul vieții (familie, educație, mediul înconjurător), așa cum am experimentat (bucurii sau traume). Să luăm o poză pe care o văzui mai adineauri, cu capul unei pisici în spatele unei forme de friptură în care se află un pui întreg marinat și dat cu baiț, tralala, gata de pus la cuptor, într-o poziție în care nu observi din prima că pulpele crăcănate din prim-planul fotografiei nu sunt ale puiului, ci este vorba doar de o pisică (aparent) speriată (ochii larg deschiși), culcată cu burta în sus în tava pentru friptură. Unele dintre primele comentarii de sub fotografie făceau aluzie la cât de lipsit de umor este să-i faci așa ceva unei pisici. ”Expresia feței arată că nu se bucură deloc de glumele făcute pe seama ei, că e lipsă de respect față animalele de companie și e inacceptabilă această umilință.” Mulți nu au înregistrat expresia pisicii, ca și cum ar fi speriată că ajunge în cuptor. Poate că pisica aia se juca de-a v-ați ascunselea. Cine știe, poate altceva. În fine, ideea era că cei care au văzut panică în ochii pisicii, au proiectat propriile frici în imaginea pe care au văzut-o. Restul au fost chill și au gustat această glumă. În contextul în care receptăm oricum doar frânturi (piese de puzzle) dintr-o realitate, avem tendința să interpretăm și să speculăm. Deci să facem niște presupuneri conform concepțiilor personale, fără ca acestea să fie în vreun fel adevărate. Mai rău de-atât, mintea noastră are tendința să augmenteze situația pe care și-o imaginează și - partea mai puțin avantajoasă - să creadă în ea. Fanteziile acestea, mai ales cele înrudite cu coșmarul, sunt niște monstruleți pe care ni i-am creat singuri și cu care ne luptăm, fiindcă mai apoi aceștia ne stau în cale și ne pun bețe în roate, inclusiv cu ”daune colaterale”. Trec și eu personal prin situații similare și îmi doresc să-mi amintesc de fiecare dată unul dintre cele 4 Legăminte ale înțelepciunii toltece care spune chiar așa: ”nu face presupuneri inutile!” Aș evita cu aceasta într-adevăr multă suferință. E mult de lucru în acest sens. Și în altele.

 A avea răbdare cu ascuțitoarea. Nu e nicio expresie consacrată, este doar constatare de-a mea în ceea ce privește superficialitatea cu care sunt tratate anumite acțiuni din viața noastră. În special cele mai mărunte.

Acum vreo 2-3 ani ni se terminaseră cumva toate creioanele din casă. Cu cel puțin un copil la școală și cu nevoințele de zi cu zi m-am hotărât să cumpăr un număr cât mai mare de creioane, ca să nu mai ducem lipsă o bună bucată de vreme de acum încolo. Așa că am cumpărat la un preț avantajos un set de 180 de creioane împachetate în cutioare mai mici de câte 10-12 bucăți, niște creioane docile, cu mină relativ moale, suficient de bune pentru prețul lor. După un timp (relativ scurt) am început să primesc bombăneli cum că aceste creioane nu-s bune deloc, că li se rupe vârful mereu și nu mai pot fi ascuțite cum trebuie. La această fază trebuie să adaug că există ascuțitori extrem de proaste, iar unele dintre acestea se aflau în posesia copiilor mei, dar există și automatismul cu care înfigi un creion într-o ascuțitoare și-l răsucești fără milă până nu se mai poate și rămâne fără vârf. Le-am demonstrat cu mișcări tipicare și grijulii că dacă un astfel de creion nu a fost ”maltratat” se poate ascuți cu succes până când devine scurt și inutil. 

Când m-am mutat, le-am lăsat cea mai mare parte dintre aceste creioane. Până atunci fuseseră ascunse, fiindcă prin superficialitatea lor, în loc să-și păstreze lucrurile la un loc bine știut, nu și le mai găsesc, nu au chef să caute sau, cum ziceam, le ascut superficial și le strică, și apelează la rezervele noi. După un timp, în vizită fiind, găsesc cutia de creioane (ce fuseseră cândva rezerve), (aproape) toate despachetate, începute și folosite până la prima ascuțire. QED