Fir de desfăcut în patru

Mereu şi niciodată. Două concepte cu care m-am jucat ieri. Pe care ar trebui să le iau în serios, de fapt. Ce sens are să spun te voi iubi mereu, dacă ştiu că oricum nu te voi mai vedea niciodată (nici chestia asta nu e sigură, că doar 20km distanţă nu sunt aşa mult) şi asta din propria laşitate sau poate din simpla dorinţă de a alege comoditatea şi obişnuinţa? Când mă gândesc acum la niciodată, mai ales după ce dintr-o oarecare disperare am ales atât de repede, mă trece un gol imposibil prin toţi rărunchii. Să stau şi să mă uit la telefon şi să nu mai îndrăznesc să-l sun, căci aşa trebuie să-l las în pace, nu să mă uite (fiindcă nu mă va uita), ci să mă ierte şi să se ierte pe sine şi să accepte, în ciuda durerii pe care eu i-am provocat-o, jumătatea plină a paharului, aceea a dorinţei lui împlinite, a promisiunii respectate. Iar el să facă acelaşi lucru, să reziste ispitei ce i-am fost şi încă sunt. Nu-mi pasă de ceea ce simt eu, ci de durerea lui, fiindcă îmi tot creez vină. Şi să ştiu o veşnicie că a existat şi poate mai există cândva un el căruia i-am provocat o durere, un gol atât de imense pe care nu mai am cum să i le alin, mi se rupe sufletul. O pun şi pe asta pe crucea păcatelor mele (cred că devine clişeu, am impresia că am mai spus-o undeva). N-am să te uit niciodată, asta e clar. Dacă te mai poate consola cumva...