Am prins icoanele pe pereţi la şcoală destul de târziu. Mai întâi m-am bucurat vreo 3 ani jumate de figura răposatului, pe vremea căruia (poate nu) întâmplător treceam în drum spre şi dinspre şcoală pe lângă o biserică. În special sâmbăta când ieşeau tantiile cu colivă de la pomenit şi primeam uneori o groază pacheţele întregi pe care le devoram fie la faţa locului, fie mergând acasă. Până ajungeam în faţa blocului, ca să nu mă vadă careva cu ele. :P
Aşa am cunoscut-o pe vremea aia şi m-am împrietenit cu ea (şi nu numai eu, ci şi o mulţime de alţi copii din cartier) pe femeia de la lumânări. Era o tipă extrem de evlavioasă şi avea drag de copii. Cu ea am făcut primele "ore" de religie, total necondiţionat, pe şest, desigur, seara în biserică. Atunci am învăţat mai multe rugăciuni şi cântece, atunci ne povestea despre tot felul de minuni şi altele. Era destul de fascinant acolo seara cu liniştea din biserică şi doar cu două-trei lumini aprinse în câte un colţ.
Religia în şcoală m-a prins în clasa VI-a sau a VII-a, o vreme m-a fascinat şi acolo. Prezenţa icoanei nu m-a influenţat în nici-un fel. Eram deja oarecum îndoctrinată. Dar nu definitiv.
M-am căsătorit cu un evanghelic botezat ortodox doar ca să se poată cununa cu mine şi m-am mutat într-o zonă în mare parte reprezentată de protestanţi care nici măcar nu îşi fac cruce. Aici m-am confruntat cu un alt fel de concepţie în ceea ce presupune învăţătura creştinească, m-am îndepărtat de ritualul ortodox, m-am îndepărtat de orice ritual (mai puţin o simplă rugăciune înainte de culcare, ca un talisman) şi am rămas doar la singura concluzie că Dumnezeu e unic indiferent de religie, că El este puterea superioară de pretutindeni şi cam atât. În rest, o simplă icoană pentru care s-a făcut atâta tamtam nu cred că incomodează pe nimeni, atâta timp cât nu se abuzează cu opulenţă (ca în cazul prezentat aici) de însemnele bisericeşti şi nu se impune absolut nimic din învăţăturile religioase. Copiii de prostestanţi vizitează periodic nişte lecţii în cadrul bisericii până la vârsta de 14 ani când se petrece ceea ce se numeşte "confirmare". Cu alte cuvinte, la vârsta asta copilul este suficient de matur să decidă singur dacă învăţăturile l-au convins de existenţa lui Dumnezeu (şi astfel acceptă botezul) sau rămâne ateu şi îşi vede de ale lui. Cine mai are dreptate aici? Fiindcă protestanţii se bazează pe Scriptură şi o urmează, iar ortodocşii (posibil şi catolicii) impun o serie de canoane despre care biblia nu pomeneşte. Posibil, fiindcă, ruşine mie, m-am apucat să citesc Biblia (am citit eu, oricum, o variantă povestită) şi m-am împotmolit la Geneză. :) :P
| Însemnare mai nouă | Însemnare mai veche |
