Mai răruţ

Sunt în acel mood în care am chef de scris fără să mă adâncesc (prea tare) în filosofeli, ci doar să mă limitez la câteva mărunţişuri. Am câteva zile libere, prilejuite de sfârşitul de săptămână prelungit de lunea rusaliilor catolice şi de alte două-trei zile şterse din calendarul muncii. Teoretic - timp mai mult pentru mine pe care fie îl dorm, fie îl pierd aiurea. Am ieşit finally în grădină şi mi-am curăţat parceluţa de buruieni. Câteva dintre tufele de căpşuni (salvate şi) mutate de la vecinul grădinar au deja rod cu floarea în cur, să vezi ce de dulceaţă fac :)). Dalia creşte şi e atacată de paraziţi, dar le-am venit eu de hac la timp. Rododendronul aceluiaşi vecin (de care n-aveam niciun chef, e plin de rododendroni în zonă, mie îmi par extrem de inestetici când li se ofilesc inflorescenţele) creşte şi el. Mi-au răsărit freziile, deocamdată verzituri. Am presărat seminţe de mac şi alte câteva buruieni scăpate printre ele, mi-am făcut un mic rond în care am însămânţat gălbenele. Anul ăsta îmi păstrez câteva flori şi pentru ceai. Am uscat rufe parfumate în restul de soare al dup-amiezei târzii. Am mai plantat un trandafir pe care l-am primit cu ocazia împliniriicelor19primăveri. Cei din grădina din faţă au înflorit şi sunt aşa frumoşi... Din parcela cu plante condiment nu mi-a răsărit încă mare lucru, deocamdată nu recunosc decât câteva fire plăpânde de mărar. Ieri am repetat experimentul într-un ghiveci de teracotă. Dacă nu iese nimic, mă dau bătută şi cumpăr răsaduri de la piaţă. :P Din măcriş (un moft nostalgic), în schimb, am făcut prima salată şi plănuiesc o supă. :D
Am ieşit cu D până la Düsseldorf. Miercuri am drum (din nou) într-acolo cu un scop pe care nu-l dezvălui încă aici, deşi altora am apucat deja să le spun, nu ştiu de ce m-a luat gura pe dinainte, în fine, nu e neapărat superstiţie, ci e chestia aia de după când te întreabă cu toţii "şiii? ce-ai făcut?", iar ţie nu-ţi mai arde de lămuriri. În fine, am plecat fiindcă ne permite biletul să mergem amândoi cu el în week-end şi fiindcă am vrut să studiez drumul în prealabil. E suficient (dar nu extraordinar) de lung şi n-am nevoie de bâjbâieli într-o zi atât de importantă.
Ne-am întors apoi la malul Rhinului şi la târgul de peşte, de unde am plecat iar (nu cu peşte ci) cu chipsuri de mere şi alte câteva produse bio de la prietenii noştri din Würzburg. Pe stradă şi prin târg se produceau diverşi, e festival de jazz, iar în jurul lor - gură cască la o bere majoritatea în acelaşi (au nemţii un cuvânt) Stimmung cu ei, bâţâindu-se psihedelic chiar pe ritmurile coverurilor lor de nu-mi venea să cred, o tanti trecută de două vârste care urla şi ea acolo ca surogat pentru nostalgicii flower-power, un nene care îi imita pe toţi Chris Rea ai momentului. Mi s-a făcut dor de autentic. Lucrurile produse pe stradă sunt nişte (scuze pentru îmbârligătură) nişte ieftinătăţi gratuite pentru ăia care se mulţumesc cu o porţie de Pommes servită pe "capacul de tomberon". Nu pot să mă adaptez la acest Stimmung. Găsesc transa (poate greşesc, şi ce?) ca fiind mai degrabă un fapt intim.
Ne-am aşezat pe malul înverzit ca mulţi alţii şi am huzurit câteva zeci de minute cu nasul în soarele călduţ după-amiezei. Mi-am amintit de şimailiniştea de la Dunăre. Acolo mi-ar fi plăcut să mai stau un pic. Să-i mai zic câte ceva, să-mi poarte ea gândurile şi suspinurile până departe la marea cea mare. De o linişte ca aia, brăzdată de briză, am nevoie uneori. Fericiţi cei cu Dunărea lor! Eu mă mulţumesc deocamdată cu micul Ennepe, cel pe lângă care mai trec cu bicicleta în drum spre tarlá.

Jetzt bin ich 19

M-am trezit de dimineaţă, m-am dus (iar) la doctor care, evident, mi-a spus că n-am nimic. Mi-am dat toată silinţa şi am copt 3 prăjituri. Am încălcat iar regula "nu mai încerca reţete noi la ocazii cu musafiri", dar la mine de bine de rău e chestie de noroc de care nu duc lipsă, iar cobaii nu bombăne. :D
Azi le-am comis din nou. :D Am primit cateva daruri drăguţe printre care şi o scară cu două trepte de la D, ca să ajung mai sus în dulapuri.
De câteva zile suntem proprietari oficiali. Să bem aşadar.
Mai am două zile de maraton prin magazin până la începutul lunii viitoare, când viaţa merge mai departe cu rutină, cu şantier, cu alte lucruri noi probabil, cu de toate. Să văd ce naiba mai fac. :P

Chestii tehnice

De ceva timp suntem proprietarii neoficiali (fiindcă mai aşteptăm încă o scrisoare confirmativă de la cartea funciară) ai apartamentului de lângă. Adică ne extindem, fiindcă nu mai aveam loc. Suntem două marmote strângătoare (nu ştiu, de fapt, ce fac marmotele, dar noi sigur strângem, până ne vor da ca pe nişte messies "gunoaiele" afară din casă). Colecţionăm diverse lucruri care ocupă spaţiul aproape degeaba, nu ştiu dacă doar fiindcă nu ţinem pasul atât de prompt cu galopul tehnologiei sau doar din impuls nostalgic ca urmare a unor hobby-uri, dorinţe şi frustrări din copilărie. Dacă ar fi să fac o listă, nu ştiu exact câte sunt ale lui D, câte ale mele şi câte ale noastre în total, dar aş putea include cu uşurinţă:
* colecţia de maşinuţe din dulapul special conceput parţial pentru expoziţie (la sutele de cutii din pivniţă nici nu mă gândesc),
* lăzile cu hărţi rutiere care intră în acelaşi dulap,
* sutele de cutii de puzzle achiziţionate frenetic prin ebay cu ceva timp în urmă care zac o parte în acelaşi dulap, o parte şi mai mare pe un şifonier,
* cărţile mele şi cataloagele de artă luate de la expoziţii şi muzee,
* hainele din şifonier netriate de numaiştiucând, aşternuturi şi prosoape şi
* alte nuştiucâte cutii de carton din dulapul de pe hol pe care nu am avut niciodată nici curajul, nici curiozitatea să le deschid (nu pe toate) de când am aterizat în această casă.
Casa noastră va fi mai mare în momentul când vom sparge în hol peretele despărţitor, ca să putem trece dincolo.
Dar în afară de asta va intra în calcul şi o renovare generală care se va extinde încet şi în apartamentul actual.
Fiindcă banii nu ne dau afară din casă, toate acestea vor înghite cel mai probabil extrem de mult timp, în funcţie de achiziţionarea materialelor şi a instrumentelor, cât mai ales de dispoziţia celor ce s-ar oferi să ne ajute prieteneşte contra unei beri, cum s-ar zice.
Şantierul (cu siguranţă) îndelungat pe care îl presupune renovarea mă sperie un pic, mai ales că, deşi am tendinţe de împrăştiere, am realizat că am foarte mare nevoie de ordine, că ea rămâne în ceea ce mă priveşte un scop în sine în această viaţă, este elementul meu de echilibru (de aceea îmi place, de exemplu, la nebunie să consum, să golesc şi astfel să arunc orice recipient sau ambalaj în care se mai află ceva). Cu atât mai mult pun paie pe foc nesiguranţa, încetineala, migala şi calculele cu care D trece la treabă când în sfârşit se hotărăşte. Nu ştiu dacă e entuziasm sau e un must, dar ţine să-mi expună şi să-mi explice inclusiv lucruri care nu-şi (mai) au absolut niciun sens în acest context, nu pot să înţeleg de ce îşi ocupă memoria cu tot felul de informaţii inutile, cred că trebuia să se facă angajat la informaţii enciclopedic-publice (gugle e prietenul lui, căutarea nu ridică probleme). Un lucru e sigur: lucrează într-un domeniu unde e nevoie de un matrix. Exact pentru el.
Trebuie să mă obişnuiesc deci cu ideea.

În altă ordine de idei, ieri am scos finally bicicleta din pivniţă şi m-am dus cu ea la serviciu. Incredibil, ce drum frumos şi liniştit prin natură trece pe lângă casa mea de-a lungul râului. Cine şi-a imaginat că acest drum poate deveni, măcar pe timp de vară, atât de util, reconfortant (dacă scad efortul de pedalare la deal pe cele câteva mici porţiuni din lipsă de condiţie fizică) şi economic?

The way I look tonight

Nu-mi vine să cred cât de bine lucrează autosugestia. Chiar şi ca exerciţiu inconştient. Una dintre jumătăţile mele, cea care desface firul în patru sau studiază proprietăţile chibritului (de Brăila, cum am citit deunăzi la Vidal :D), tinde, evident, să judece. Să caute răspunsuri. Pentru ce, s-ar întreba cealaltă jumătate? Păi concluziile scoase la rece (în ciuda faptului că pot furniza uneori, pe de altă parte, minciuni uriaşe) sunt clare şi suficiente. Mă ajută extrem de mult să fac paşii următori. Nu mă ştiu extrem de ambiţioasă. Nu îmi pun în cap nimic serios, concret, ci îmi este suficientă ideea cu care marşez. De aceea, nu îmi pare rău dacă mă abat şi mai încerc o dată marea cu degetul.
Intuiţia i-a strigat în permanenţă jumătăţii mele celei conştiente. Care a nu a făcut decât să închidă ochii şi s-a culcat pe urechea celei visătoare şi naive. Am avut semne clare de la bun început. Cu timpul am mai realizat şi altele.
Întorcându-mă la autosugestie. Ea lucrează peste noapte. Mi-au trebuit doar două zile ca să trimit angoasa şi părerile de rău la plimbare. Sunt atâtea mărunţişuri care-mi amintesc de el. Şi acum eu ce fac cu asta, ce fac cu cealaltă? Sunt toate o parte din el... Ele vor rămâne. Sunt amintirile mele cele mai dragi, fiindcă aşa decide jumătatea cea naivă, după ce s-a liniştit cealaltă, chiar dacă cel mai probabil nu va mai fi nimic. Dacă aş povesti acum tot ce îmi trece prin cap, nu cred că m-aş înţelege nici măcar eu însămi. Ar părea că aberez. Nu are cum să existe ceva care să mai fie după. Nu în sensul pe care l-ar înţelege el.
Afecţiunea unui prieten (aşa cum îl concep eu) depăşeşte (îşi dă silinţa) totuşi graniţele virtualului. Virtualul e plin de lacune de comunicare. Prietenul iubeşte, prietenul se scuză când nu e disponibil (când nu are chef sau nu poate vorbi), el îşi păstrează interesul şi căldura de dinainte. Afecţiunea se transformă. Apropie. Prietenul e şi rămâne dulce şi ţi-e drag şi ţi se face dor de el.
La prima vedere pare că judec. Aşa am judecat de fiecare dată. Caut să-mi justific mie însămi nişte atitudini, chiar dacă ele sunt deformate, diluate şi maiştiueucum de distanţă, de timp şi de altele. Par nişte pretenţii exagerate, poate chiar absurde. Dar ele sunt realitatea mea, cea în care mă învârt şi care nu va coincide cu a nimănui altcuiva niciodată. Prin prisma lor par neînţelegătoare, intolerantă, exagerată, absurdă. Nu am nevoie de telefon atâta timp cât ştiu că doar eu vreau să-l folosesc.
Dar abandonez, deci, teoria chibritului şi las loc amintirii dulci şi calde ca să mă încălzească.
În(cepând cu) seara asta vreau să mă simt aşa.



Tony Bennet - The Way You Look Tonight

Tarde triste

Dacă există un loc unde pot să (mă) plâng în linişte în afară de mine însămi, cred că acesta e singurul (momentan) care mi-a mai rămas.

My mood, zilele astea:



Nana Caymmi - Tarde Triste

Vorbei

Nu am nicio scuză. Sunt imposibilă? Întrebarea era foarte corectă. Chiar mă temeam de ea. Ce vreau eu, de fapt? De unde confuzia asta? De ce tu poţi să laşi lucrurile aşa cum sunt în momentul ăla, să mergi mai departe, iar eu musai să le stric, fiindcă îmi doresc (şi ştiu!) imposibilul, fiindcă aşa am talentul să visez prea mult şi să cred, fiindcă nu înţelegem nimic din noi sau probabil că n-am înţeles niciodată. Cred că e timpul.

.

Nu am absolut niciun drept. De aceea nu (mai) pot să comentez nimic. Nu merit eu toate acestea. Sau poate că dimpotrivă...

Excursionistice

De câte ori aş vrea să scriu, nu am nicio şansă, în sensul că îmi doresc să mă exprim aşa cum simt în momentul ăla când e totul proaspăt, nu neapărat ca să mă apuc de poveşti kilometrice, cât de scopul de a valorifica nişte idei pe care dacă nu mi le notez la momentul potrivit, ele se pierd. Simt, deci, că mi-am pierdut cea mai mare parte din idei. Am plecat în fugă, totul a fost o fugă, ne-am întors în fugă. Am gustat, am ciugulit câte puţin din toate, le-am luat cu noi şi ne-am întors acasă. E ca şi cum ai trece în viteză pe lângă un tren ce fuge în sensul opus. Gata, rămâne şi asta o serie de clişee.
Hamburg, furnicarul din portul cu mii de oferte de plimbări pe apă, liniştea din centrul futurist, pustietatea din oraşul de magazii (Speicherstadt), traversate de canale, drumul prin landurile joase ale "Elveţiei Holstein-ului", parfumul câmpurilor galbene de rapiţă, ceaţa şi tăcerea de pe lacuri, intimitatea micii pensiuni albe cu rame şi uşi albastre de la care am plecat cu câteva idei fascinante de reţete de dulceaţă, liniştea înserării de pe malul mării neinvadat încă de turişti, hăul din turnul monument al eroilor marinari din Laboe, plimbarea cu vaporaşul prin Kieler Förde, AIDA luna, balansul feribotului pe marea un pic agitată în drum înspre şi dinspre Danemarca, bomboanele daneze cu esenţă tare de lemn dulce, casele de cărămidă roşie de peste tot, gangurile şi pisicile prietenoase de pe străduţele vechi ale Lübeck-ului, marionetele din muzeul teatrului de păpuşi, torturile cu marţipan. Cam asta e.

3-7 mai 2009 Hamburg, Ostsee, Lübeck

PS - Pentru anumiţi curioşi, dacă am fost ambiguă înseamnă că nu am, concret, nicio veste.
În rest (vorba jumătăţii mele fataliste şi întorcându-mă la ale mele dincoace de această călătorie) mi-ar fi plăcut să se întâmple totul altfel. Dar nu e nimic niciodată aşa cum ne dorim. Aş muri de plictiseală.