De ceva timp suntem proprietarii neoficiali (fiindcă mai aşteptăm încă o scrisoare confirmativă de la cartea funciară) ai apartamentului de lângă. Adică ne extindem, fiindcă nu mai aveam loc. Suntem două marmote strângătoare (nu ştiu, de fapt, ce fac marmotele, dar noi sigur strângem, până ne vor da ca pe nişte messies "gunoaiele" afară din casă). Colecţionăm diverse lucruri care ocupă spaţiul aproape degeaba, nu ştiu dacă doar fiindcă nu ţinem pasul atât de prompt cu galopul tehnologiei sau doar din impuls nostalgic ca urmare a unor hobby-uri, dorinţe şi frustrări din copilărie. Dacă ar fi să fac o listă, nu ştiu exact câte sunt ale lui D, câte ale mele şi câte ale noastre în total, dar aş putea include cu uşurinţă:
* colecţia de maşinuţe din dulapul special conceput parţial pentru expoziţie (la sutele de cutii din pivniţă nici nu mă gândesc),
* lăzile cu hărţi rutiere care intră în acelaşi dulap,
* sutele de cutii de puzzle achiziţionate frenetic prin ebay cu ceva timp în urmă care zac o parte în acelaşi dulap, o parte şi mai mare pe un şifonier,
* cărţile mele şi cataloagele de artă luate de la expoziţii şi muzee,
* hainele din şifonier netriate de numaiştiucând, aşternuturi şi prosoape şi
* alte nuştiucâte cutii de carton din dulapul de pe hol pe care nu am avut niciodată nici curajul, nici curiozitatea să le deschid (nu pe toate) de când am aterizat în această casă.
Casa noastră va fi mai mare în momentul când vom sparge în hol peretele despărţitor, ca să putem trece dincolo.
Dar în afară de asta va intra în calcul şi o renovare generală care se va extinde încet şi în apartamentul actual.
Fiindcă banii nu ne dau afară din casă, toate acestea vor înghite cel mai probabil extrem de mult timp, în funcţie de achiziţionarea materialelor şi a instrumentelor, cât mai ales de dispoziţia celor ce s-ar oferi să ne ajute prieteneşte contra unei beri, cum s-ar zice.
Şantierul (cu siguranţă) îndelungat pe care îl presupune renovarea mă sperie un pic, mai ales că, deşi am tendinţe de împrăştiere, am realizat că am foarte mare nevoie de ordine, că ea rămâne în ceea ce mă priveşte un scop în sine în această viaţă, este elementul meu de echilibru (de aceea îmi place, de exemplu, la nebunie să consum, să golesc şi astfel să arunc orice recipient sau ambalaj în care se mai află ceva). Cu atât mai mult pun paie pe foc nesiguranţa, încetineala, migala şi calculele cu care D trece la treabă când în sfârşit se hotărăşte. Nu ştiu dacă e entuziasm sau e un must, dar ţine să-mi expună şi să-mi explice inclusiv lucruri care nu-şi (mai) au absolut niciun sens în acest context, nu pot să înţeleg de ce îşi ocupă memoria cu tot felul de informaţii inutile, cred că trebuia să se facă angajat la informaţii enciclopedic-publice (gugle e prietenul lui, căutarea nu ridică probleme). Un lucru e sigur: lucrează într-un domeniu unde e nevoie de un matrix. Exact pentru el.
Trebuie să mă obişnuiesc deci cu ideea.
În altă ordine de idei, ieri am scos finally bicicleta din pivniţă şi m-am dus cu ea la serviciu. Incredibil, ce drum frumos şi liniştit prin natură trece pe lângă casa mea de-a lungul râului. Cine şi-a imaginat că acest drum poate deveni, măcar pe timp de vară, atât de util, reconfortant (dacă scad efortul de pedalare la deal pe cele câteva mici porţiuni din lipsă de condiţie fizică) şi economic?
