Retrospectiva anului: o colecție de fotografii, cam toate în fața aceluiași dulap. Nu pot să mă abțin și las răutatea asta aici, ca să nu mă evervez de la atâta simplitate. În fond și la urma urmei sunt ale unei persoane inocente. În altă ordine de idei, încă e ceață în ceea ce privește ceea ce cred că vreau să fac anul viitor. To stay creative și să îndrăznesc niște egoisme. :)

Cred că în preajma acestui Crăciun m-am relaxat prea tare, ca să nu dau vina pe faptul că am copiii acasă și nu mai pot face nimic de ei. Ce atâtea pregătiri? Nu le mai găsesc sensul deloc. Nu mai pot să mă bucur. Azi (încă mai) e duminică?

Prima zi ”liniștită” de după (să zicem) o săptămână sau două de maraton este de obicei o zi pierdută. E o zi în care nu fac nimic concret, deși deseori mă bucur de ea că vine și îmi propun să fac și să dreg. Însă apar alte piedici care îmi ruinează începutul zilei și implicit și restul, ca și cum restul nu ar fi totuși suficient timp ca să încep ceva. Nu. Iar starea mea de spirit capătă o notă depresivă. Nu am chef de nimic și îmi sunt inutilă mie însămi în același timp. E ora prânzului și încă mai am timp să scot tiparul ăla de brăduleți din stofă și să decupez câțiva brăduleți. Să-mi imaginez că altfel aș fi putut lua micul dejun cu o amică la un magazin suedez de mobilă sau că aș fi putut face și o vizită medicului pediatru (din fericire nu-i muss). Niciuna dintre ele, dar stau cu un copil bolnav acasă și asta e scuza mea ca să nu fac nimic. Trăiască serialele și filmele artistice!

Se anunță un an promițător, provocări noi, schimbări ce pot avea loc cu mult curaj. Mercur retrograd în trei semne de apă. Îmi voi pierde iarăși capul prin nori. Am un mic ajutor pentru a mă susține pe linia de plutire. Îmi place la nebunie cuvântul artefact și îmi place să abuzez de el. Selfie-urile în oglindă se izbesc de un artefact, aparatul foto care stă în drum. My heart beats like jungle drum.
Ce bine când există artefacte care îmi ușurează decizia, care șterg chinuri cu buretele, chiar și când rămân resturi de cretă. Anul viitor evit petrecerea lui fi-miu cu familia. Și mă simt enorm de bine. Aș vrea să hiberbez.

Doza de încredere a căzut brusc la zero. Invers proporțional cu doza de mizantropism. Pentru că am fost prinsă pe picior greșit, într-un moment de slăbiciune și de naivitate. Ștergătorii de clanțe vor fugi de la ușa mea mâncând pământul. Vreau să fiu lăsată în pace.

O să par obraznică și infatuată, dar am în friends list o colecție de (ca să nu zic proști) săraci cu duhul. Dacă ar fi să-i șterg, aș mai rămâne doar cu vreo 2-3 care mă cred ei pe mine săracă cu duhul. Deci...

Când visez pe cineva îi caut fotografia. Imaginea din vis este a aceluia de acum mulți ani, ultima care mi-a rămas pe retină. T avea plete, de exemplu. Așa îl visez mereu. Cel de azi e o cu totul altă persoană, așa aș vrea să cred și să mă consolez. Căutându-i fotografia sper totuși să recapăt și să păstrez senzația de peste noapte: împăcare, bucuria regăsirii, dorința ascunsă.

Serialul coreean încă mă obsedează. Ascult melodiile din soundtrack și mă adâncesc în confortul propriilor simțăminte și (veșnice, neîmplinite) așteptări. Atât de aproape de sărut și nu se întâmplă, atingere de mâini, foșnetul mătăsii, liniștea ninsorii, chestii de-astea doar pentru visat. Oprirea timpului, ochii care se privesc, dorința din sclipirile lor.
În câteva zile am devorat 24 de episoade care parcă ar fi fost scrise pentru mine. Sad end, spoilerul e în mijlocul serialului și nu vrei să-l iei în seamă, tot speri și aștepți să se îndrepte în sfârșit lucrurile.
Șed pe un colț de pat suspendat așteptând să adoarmă juniorul și privesc ca un stalker de ocazie spre fereastra vecinilor de vizavi. Jaluzeaua e doar pe jumătate trasă, lumina e aprinsă, o siluetă, a ei, se mișcă - atât cât pot să disting dincolo de perdeluța tip bistro - prin bucătărie. Uneori apare și el. Credeam că îmi place, dar păstrez distanța și e mi-e bine așa. Există artefacte care îmi susțin decizia.

Mă obsedează un serial coreean la care m-am uitat intensiv zilele astea. Emoție intensă fără niciun sărut. O poezie. Și tocmai când ți-e lumea mai dragă, de fapt tocmai când drama atinge cotele cele mai înalte, apare un eveniment sau un copil care taie filmul.

3 ani cât o viață mică de om. Tăvălug de amintiri vechi, care parcă nu se mai încadrează în peisajul actual. Au apărut niște rugi altoiți de mure pe gard, a dispărut cotețul, casa cea veche devenită magazie, treptele ei au devenit tricolore, tata are prea multe idei de construcții în cap, cărora le-ar da prioritate în locul danturii, mamaie a devenit senilă, mama nu o suportă, la fel cum nu suportă izolarea de aici, pe mama nu o recunosc, e drogată cu niște anxiolitice și comunică puțin. Tata e alcoolic latent. În rest mă văd cu persoane pe care nu mi-am propus să le întâlnesc.
Nu mai auzisem de mult greierii și lăcustele. Mâine plecăm la mare, cel mai probabil următoarea dezamăgire, fiindcă va fi cu restul familiei care are cumva alt program decât al nostru fiindcă nu ne sincronizăm.

Unele lucruri sunt atât de urâte, de idioate, încât îți vine să te urci pe pereți. Te mănâncă degetul să le arăți, dar te abții. Nu neapărat din ipocrizie, ci din diplomație. Foarte ușor de confundat cele două. Înainte de a-mi exprima judecata de valoare stau puțin și analizez. Poate greșesc, fiindcă nici măcar nu am căutat fărâma aia de frumos care se ascunde pe-acolo pe undeva. Și totuși n-au nicio șansă. Când eram copil le dădeam deseori cu nuca în perete. Mama m-a învățat să devin ”ipocrită”.

Cât de ignorantă sunt! Mă deștept din când în când din transa mea continuă și realizez cât de puține știu. Fiindcă la vremea lor când aș fi avut ocazia să le aflu nu le-am dat importanță. Erau forțate, turnate pe gât, doar că orificiul gâtului era prea neîncăpător pentru un debit atât de mare. Curgea mai tot pe lângă. Citești o carte de beletristică și afli de rușinea de la Turtucaia. Păi poporul român nu se dezminte de sute de ani. Ce gogoși, ce legende patriotarde cu care unii se mai mulțumesc și azi.

Aveam mai adineauri în minte scenariul prezentării lucrării mele de licență. O lucrare fake, inspirată dintr-o alta, dar muncită de mâna mea. Și îmi imaginez cum adaug la sfârșit fără urmă de jenă și fără teamă că ceea ce am scris au acolo sunt invenții de capul meu, că în Ro nu se face recuperare de lungă durată după infarctul miocardic. Nu stă nimeni cu săptămânile prin spitale, nu au timp pentru așa ceva. Nu am fost în stare să mă infiltrez într-o secție de recuperare și să-mi fac proiectul ca la carte. Nu am reușit să mobilizez modificarea unor organigrame, ca să-mi găsesc un loc de muncă acolo unde eventual aș fi putut să învăț ceva. Treaba asta a fost deja acum mult timp și nu mai am de gând să mă întorc la ea.

Mă mulțumesc cu un minijob într-un discounter și mă îndeletnicesc creativ. Asta e consolarea mea, creația.

Copiii ăștia au prea multe vacanțe.

Chimie cu acces interzis. O nouă potențială dramă. Ce mă bucur! :)

toată noaptea trecută m-am visat obsesiv divorțată, plecată de acasă, recăsătorită cu un prieten mai vechi. frustrantă ruptură, separată de copii, frica de a fi crescuți ”împotriva” mea. mă urmărește peste zi senzația asta, mă indispune. D a terminat patul supendat. de fapt l-a inaugurat prematur înainte să-l șlefuiască și să-i dea cu baiț. i-am spus că dacă nu termină acum tot ce e de făcut la el, nu-l mai termină niciodată. „ce? înseamnă că nu vrei să doarmă copilul în patul lui!” ce aiureală, normal că vreau, dar la cum se desfășoară lucrurile pe-aici, va fi cum prevăd eu. de ce să nu duci un lucru până la cap? îi țâțâie fundul, fiindcă J.A. vine curând în vizită și ne facem de râs. nu mai e nevoie să-l termine. patul acesta este mai rău decât o budincă din jeleu. îmi vine să mă prăbușesc în plâns.

"Do not stand at my grave and weep 
I am not there. I do not sleep. 
I am a thousand winds that blow. 
I am the diamond glints on snow. 
I am the sunlight on ripened grain. 
I am the gentle autumn rain. 
When you awaken in the morning's hush 
I am the swift uplifting rush 
Of quiet birds in circled flight. 
I am the soft stars that shine at night. 
Do not stand at my grave and cry; I am not there. I did not die." -Mary Elizabeth Frye

Linger, atât de exquisite și de special, ca și cum nu ar fi avut ce căuta acolo în playlistul ăla banal.
N se mutase la București, la noi în cartier, împreună cu sora lui A. Rudele unei vecine aveau un apartament aproape gol de închiriat pentru cei doi studenți, la câteva străzi depărtare. O dormeză veche într-o cameră, canapeaua noastră ponosită în sufragerie, o masă, câteva scaune. Mirosul lor inconfundabil. Nu au rămas mult acolo. N venea des pe la noi. Zombie la MTV și îl văd pe N șezând pe canapeaua cea nouă cu cuverturi pe ea. N singur, coatele pe genunchi, palmele împreunate. N mă chinuia cu orice ocazie. Începuturile cu N. Și niciun sfârșit.
Ode to my family, serbarea ultimul clopoțel, A și S (deloc unul pentru celălalt) uitați în îmbrățișare cam tot albumul. Îndelung mă visasem pe mine în locul (oricăr)ei(a) (dintre ele). A nu era nici pentru mine.
Disappointment, așteptându-l pe D să vină. Apartamentul lui micuț și înghesuit în care am ales să rămân.
No need to argue, imnul depresiilor mele.

Il y a longtemps que je t'aime, Jamais je ne t'oublierai!

Cum adică ești curajos, dacă te hotărăști să faci al treilea copil?

iar când va fi, se vor da norii la o parte