A reapărut Z. Mai întâi s-a abonat la profilul meu de fb. După mai multe zile în care am ignorat acest aspect, mi-a scris niste mesaje, apoi le-a șters. Apoi l-am întrebat cum îi merge. Avem scurte conversații zilnice, pentru el tot mai edificatoare. Sunt în continuare (după 14 ani) persoana pe care o iubește și o tot așteaptă. Atenția lui mă măgulește, dar mă întorc unde începe roata. Nu ajung nicăieri. Doar ca să îmi reamintesc culoarea coliviei și lipsa cheii. Colac peste pupăză, am avut zilele astea un dor cumplit. Plăcerea de a comunica cu el mă ispitește. Și nu-mi permit. D a aflat și se simte ”amenințat”. Știe deja că relația noastră e ca o supă inodoră, incoloră, insipidă, reîncălzită la nesfârșit, cu speranța că poate cade o dată sarea aia în ea. Ca să repet și eu, poate, ce au spus alții: iubirea e ca o fântână care nu seacă. Scoți cu găleata sau cu cana din ea, și e la fel de plină. De unde dai, de-acolo ai mai mult. Deși, dacă aș fi radicală și imparțială, aș spune că nu am iubit niciodată pe nimeni (în afară de Charlot), pe de alta aș fi totuși nevoită să afirm că fiecăruia în parte i-am dăruit iubirea mea sub diverse forme. Cu cana sau cu găleata. Inclusiv lui D. Și trebuie să subliniez că nu sunt proprietatea nimănui. Că pot iubi pe oricine cât vreau și cum vreau. Dincolo de timp și spațiu. De-acolo extazul. Să mă concentrez pe extaz și nu pe dor, fără să fug de niciunul dintre ele. Din ce aflu, energiile actuale sunt enorm de puternice. Sunt cu scuturări sau, dimpotrivă, cu extaz. Și sunt curioasă de această conexiune Marte+Venus în Leu. Foc de artificii?

De ce a reapărut Z?