Cumva, cred, mi-am propus inconștient un pic de creație în fiecare zi. Sunt încă în concediu și îmi permit să dorm până târziu, dar sunt conștientă că o bună parte din zi a trecut deja, deci preget să încep ceva de amploare. Ziua mea ar fi fost cumva incompletă fără să fi făcut ceva concret în care să ”mă afund”. Ideal ar fi să pun inimă, să fiu prezentă în tot ce fac. Fi-miu cel mare se plictisea. Venind la mine în căutare de activități cu o rolă de foietaj gata preparat scoasă din frigider, deci cu gândul la a găti ceva, merg cu el în bucătărie și îi sugerez să golească mașina de spălat vase. Punând rola de foietaj înapoi de unde o luase fiul îmi amintesc că aveam la rece un cub de drojdie, iar în cămară un kg de făină de alac. Nu i-am știut numele pe românește până astăzi, când i-am mai dat o șansă prin dicționarele online. Pe germană îi spune Dinkel, un strămoș al grâului mult mai cunoscut pe meleagurile acestea. De câteva săptămâni mă tot seduce kilul ăla de făină și tot amân, așa că drojdia nu mai este proaspătă, ba chiar are mucegai. Noroc cu niște pliculețe de drojdie uscată din rezerve. D mă avertizează că avem deja pâine în casă, știam. Azi era timpul să descânt o pâine. E la dospit și înainte să mă hotărăsc în sfârșit în ce recipient să o coc îmi amintesc de un vis despre care am menționat aici anul trecut. Posibil a fost ghidaj de Sus. Poate chiar are sens să vorbesc și eu, să-mi expun și eu versiunea mea. La nivelul la care sunt. Mai am o groază de învățat. Încă nu văd îngeri. Eventual am doar senzația că îi surprind cu coada ochiului. Dar unele chestii merg ceas. Se sincronizează de la sine, fără să mă agit prea tare, dar și fără să accept ca bleaga ce-i în mână din falsa convingere că altceva mai bun nu există. Un ultim loc de parcare neașteptat, o terasă cu locuri la umbră puțin mai încolo, dacă nu te grăbești să te așezi inconfortabil în soare fără să mai cauți. Deci e mâna lor acolo undeva.

Când eram prin clasele a 5a/6a mergeam la școală în schimbul 3. Eram în creștere, iar în dup-amiezele acelea eram deseori înfometați. În apropiere era un cuptor de pâine cu punct de vânzare, pauzele erau scurte, cozile mereu lungi, dar cu mărunțișul din buzunare, dacă exista, aveam cumva timp să dăm (cu rândul) o fugă până acolo. La noi în clasă mirosea deseori a pâine caldă ruptă și împărțită cu colegii. 

Să caut și să explic sensul pâinii din rugăciune. Să îmi expun creația ca pe o pâine de toate zilele. Amprenta existenței lui Dumnezeu. Să rup din ea și să împart. Să vorbesc cu cine mă ascultă. Acestea ar fi o parte din scopul existenței mele.