Am fost iarăși la D. Deși îmi propusesem să nu mai merg, nu am rezistat. 2 săptămâni de când am luat biletele și până la momentul prezenței mele acolo am avut o rezervă. O senzație ciudată în stomac. Potențată de o mică (mare) dezamăgire: noul album cu autograf, care - stupoare la deschiderea plicului - nu-i de mâna lui. 

Am luat CDul cu mine ca să mi-l semneze a doua oară. 

Am avut o seară faină și am vrut, evident, să rămân ceva mai mult după concert. Z m-a înțeles greșit și m-a zorit.

Ca prin vis "how are you?"... nici nu știu dacă e adevărat.

Am reușit să primesc destul de repede un autograf autentic, dar incomplet (graba sau surpriza sau ambele) pe numele meu. "yes, this is the real one, this is yours". Atât. 

Nicio îmbrățișare, nicio poză. Doar o atingere ușoară pe mână peste pupitrul de la vânzări. 

Sufletul mi-a rămas acolo. Apoi l-am visat efectiv toată noaptea.

în orașul acesta nicio casă nu are balcon la stradă 

acasă

ori de câte ori visez acasă, mă văd în apartamentul micuț cu două camere, de la parter

fațadele sunt din granit, au frontoane simple sau alambicate, ferestrele sunt îngrijite sau abandonate 

nicio grădină

aveam liliac și crini și trandafiri

și n-aveam voie să intrăm acolo decât iarna

când ne făceam cazemate din zăpadă și ne băteam cu bulgări sub ferestrele micului apartament 

în sufragerie canapeaua, vitrina și portretul unei fetițe sus în colț

acasă mă dăruiesc și mă primești în sfârșit 

acasă îmi întorci spatele și dispari

în fața mea șade o doamnă înaltă cu părul lung, aruncat vâlvoi într-o parte 

lângă ea un om mititel

autobuzul ne leagănă 

înserare

fetița cu scufie tricotată din profil

nasul mai sus, ca în Scherenschnitt,

în spatele ei se ascundea gaura antenei cu care prindeam bulgarii

nu seamănă cu tine îți spuneau fetele,

dar mâinile cu grafit ale portretistei puseseră  deja pe hârtie tot ceea ce era mai frumos înăuntru

sclipire într-un ochi, ceață în celălalt 

din părul sârmos al doamnei zboară o molie

și dispare în stradă 

16.12.2023

Iubito, cerurile tale

plouă din cerul plumburiu ca furia copilului vecinilor cel tiran

plouă cu piese de puzzle,

sclipiri stelare în stropii grei

cântec de leagăn malinez de nouă minute

iubito, cerurile tale sunt senine și reci

când îți pui apusurile sub pernă. 

apusul e o închidere de ochi, se termină o eră și începe alta

doarme și Dumnezeu 

obișnuiam să mă confund cu tine în orizontul învăpăiat

(glob de foc, 

glob de metaforă ca în compunerile de la școală),

în infinitatea cu figuri din vată de zahăr, hârtie voalată, curcubeie și unicorni

X și 0 pe coapsele rale

dincolo de ele - alte sfere și tu.

mă uitam la ele, mă uitam la tine de jos,

ca pe sub fuste, iubito

plouă, plouă

și văpaia își pierde pentru o vreme glasul

stropi mari

9 minute

29.12.2023

Azi ca ieri

nu este nimeni în minaret

muezinul și-a întregistrat strigarea pe o casetă

și a plecat în armată

tata vrea să-mi ofere aur, măcar o brățară

de pe medalionul ei capul lui mustafakemal se-adapă din râul poluat cu deversări domestice

lucesc aurii frontispiciile de pe străzile sparte 

orașul neterminat pare devastat

ca mormântul gol cu piatra-ntoarsă

crucea lui sărută pământul

Dumnezeule, ia de la mine și dă la alții

vecina sosită în vizită ridică evlavioasă brațele spre cer

privirea ei arsă de soare scormonește după cadavre prin dulap

te închizi solitar în odaie, 

curioșii mușcă o vreme din zahăr, se ard însetați cu ceai amar,

apoi pleacă 

vântul de vară culcă, seara, la pământ pajiștea necosită din cimitir și de pe dealuri

vocea stridentă a muezinului trezește viii

și adoarme morții la loc 

ușile dulapului se închid întoarse

peste mormânt

24.06.2024 (Kani, Kars)

 Ce bine că nu am închis/șters acest blog. Nu mă mai interesează ce scriu alții. Nici nu aș mai avea timp să îi citesc. Dar mi-a crescut (la loc) teancul de cărți de pe noptieră. Am pierdut (sorry) un an de zile (printre altele) cu o carte de la care cumva așteptam mai multe. Pentru mine - puțin obositoare, mi-a fost sincer cam greu, deși nu se poate neapărat spune că Rushdie scrie cărți grele. Mai degrabă stufoase. Acum citesc ceva ce-mi amitește de Kafka. Și "Șlefuitorul de diamante". Și mai am vreo 3 începute nu știu când. Și încă vreo două neîncepute. 🤭

Whatever...

Ajung acum la ceea ce mă preocupă zilele astea. Am avut, așa, un fel de conștientizare.

Există zile în care mă simt ok. Există zile cu frici. Există zile în care simt plictiseală la un loc cu senzația "n-am niciun chef" și există zile ca ieri și azi în care fântâna mea e plină de apă. Dacă Z nu ar fi în viața mea, i-aș spune "dor accentuat". Acum este doar dor, fiindcă îmi permit să îl iubesc și mi se întoarce. Or fi și hormonii, nu știu, se simte atât de bine emoția. Și dacă nu este a mea, cum aud deseori că noi captăm multe energii/emoții din jur și le trăim sau le negăm fără să ne dăm seama, dacă nu este a mea aș face tot posibilul să o păstrez pentru cât mai mult timp. 

Într-o astfel de fază percep altfel frumusețea în oameni. Iar unii dintre ei sunt incredibil de frumoși. Mai bine m-aș opri aici.

 Zilele astea am făcut pachete ore în șir. Muzică în căști și pilot automat. Aproape ca în transă. Derulez gânduri, mantre și amintiri în funcție de ceea ce ascult. Uneori nu mă gândesc la nimic. Și mai apare din când în când câte o "bijuterie" din-aia, soundtrack și amintirea aferentă. Plus emoția de-atunci. 

Când am încercat prima oară să scriu un jurnal aveam 12 ani. M-am lăsat păgubașă după prima zi în care redactasem cu semientuziasm despre familia mea și a unchiului (dinspre tata) care plecaseră împreună în excursie la mare. Nu interesează pe nimeni cine erau concret oamenii aceia, nici alte detalii logistice. Nu mai știu ce am făcut atunci. Aveam atunci convingerea că jurnalul trebuie scris zilnic, cu (lux de) amănunte. Sorry, nu pentru mine. Am reînceput să scriu pe la 14 ani. După propriul chef.

Pe la vreo 15 ani scriam deja de zor. 

Cele două verișoare, la care de regulă eu eram în vizită (în vacanțe), sunt ele în vizită la mine. Două mimoze cu aere împrumutate, de parcă eu aș fi fost de fapt provinciala și ele orășencele. Extrem de sensibile, imature și obositoare. Dar musafire. Why do I care? 

Într-un alt context - corul, "Auberge de jeunesse", alte două surori, cămășile albe de concert ce trebuiau "netezite"... Uf, la fel de obositoare. Why do I care?

Clișee. Sunt cu miile. Dar nu le pun (acum) aici. Whatever... 

Azi am primit o vedere de la Vio. Interesant cum poate rezista o prietenie ani de zile doar prin câteva emailuri pe an. Mă bate gândul să-i răspund cu o scrisoare clasică. Să vedem...

Există un cântecel (Étude, Killing Fields, Mike Oldfield) pe care eu personal îl ador, deși e cu un fel de durere, fiindcă e cu amintiri. Scrisesem la un moment dat o poezioară inspirată de acest cântec. Îl mai auzisem pe la radio când eram copil, apoi l-am reauzit și trăit într-o searănoapte care nu a devenit nimic. Am mai scris apoi o altă poezioară inspirată de acea searănoapte... 

O tot caut de câteva zeci de minute, aici pe blog, și dau de alte lucruri, de postări pe care îmi vine să le recitesc, of... Îmi place de mine cum scriam. Ce bine! Dar ce tristețe! Viața (o să mă rezum la a mea) e despre alegeri, pe care, dacă ar fi să le etichetez, aș spune că sunt proaste. O viață de dat în bară. Perfectul și extremul de frumos ar fi și extrem de... nonsens. Niciun joc. 

Un film n-ar reuși în viața mamii lui să redea cum se simte din interiorul meu, cum văd eu lucrurile. Cred că inconștient viața mea a luat o turnură în momentul în care am reascultat acest cântecel. Searanoaptea și un timp după aceea au pus capac oricăror speranțe și iluzii după sufletul meu. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost un fel de ducere cu valul la un loc cu o pereche grea de bocanci șterși pe propriul suflet. Ceva urla în mine surd nu! și nu! Dar am plecat cu o alegere și am trăit cu ea 17 ani. Și cu consecințele ei. O minciună de pus la avizier. Și mă consolez spunându-i lui Z că ”eu am venit aici ca să te întâlnesc pe tine. Poate că îți eram ție sortită. Fiindcă, uite, după 15 ani ni s-a mai dat o șansă...” 

el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

Ăsta e textul.

 Să șezi cu Ex, cu actualul tău și actuala lui la aceeași masă. Și nu doar pentru 5 minute, ci mai bine de 5 ore. Nu credeam că se va întâmpla atât de curând. :) Interesant...