Caniculă şi furtună

În Germania e vară. Sau mai corect spus: e şi în Germania vară. Fierbinte. Aşa cum o pot percepe nemţii la peste 30°C, dar încă nu 40. Ne topim, L.S are bubiţe, cred că are şi un puseu de creştere, fiindcă pare că nu se mai satură, ar mânca în permanenţă, doarme în reprize mici, se trezeşte speriat după ce-l mut greoi de pe braţe în coşuleţ. Nu mai ştim în ce poziţie să-l ţinem. Posibil că la faza asta se asociază şi niscaiva dureri de oase la cartilajele de creştere. Posibil că are (în sfârşit?) colici. Tot nu sunt convinsă. Ceva asemănător păţim noaptea pe la două când e musai un supozitor cu extract de chimen. Pe de altă parte, când n-are nimic, începe să gângurească şi să zâmbească satisfăcut.
În rest, aşteptăm furtunile, cu alea ne mai răcorim un pic, cu toate că sunt aşa de violente...

P.S.:  Poza cu lada bunică-mii de zestre a ajuns imaginea unui articol idiot de trist.

1 lună cu L. S.

Nu, n-o să transform blogul în jurnal de mămică, dar momentan cam totul se învârte în jurul boţului de om care creşte într-un an cât alţii în paişpe. Sunt ruptă de oboseală. Fomilă primeşte papa de la mama (natură) la fiecare 2 - 3 - (maxim) 4 ore, aşa că se satură doar pentru scurtă vreme. Noaptea, dacă nu are colici (care eu nu cred că-s colici, ci mai degrabă nişte meteorisme ce preced evenimentul zgomotos, galben-verzui cu frimiturele din scutec), doarme, papă, doarme. Cred că deprinde încet ritmul zi-noapte. Adoarme la fel de târziu ca şi până acum, teoretic (şi practic) are ora lui de urlat cam pe la 10-11 seara - exact când aş vrea să dorm şi când sunt cu răbdarea cam la limită (acum vreo două săptămâni încă aş mai fi urlat ca nebuna de la geam, noroc că mi-a trecut între timp), aşa că ideea moaşei de-al îmbăia şi culca la ora 6-7 ne e cam peste mână. Fiindcă după baie, masaj, alăptat oricum nu adoarme imediat. Într-o lună a pus pe el cel puţin 1 kg şi a crescut mai bine de 3 cm. Şi nu crezi până nu te vezi cu el în braţe. I-am luat indubitabil, dar ne scuză entuziasmul, cam prea multe hăinuţe (că doar se spală, ce naiba?) şi există fără să facem vreun calcul prea detaliat o sumedenie de alte lucruri pe care am senzaţia că le-am cumpărat degeaba. Am primit în dar 3 muzicuţe cu aceeaşi melodie, primim în continuare lucruri de îmbrăcat (unele deja cam prea mici), cine e mai inspirat, aşa, ne oferă şi altceva decât şosete şi căciuliţe (din care abia dacă a purtat vreuna), de exemplu un inel sau o cârpă de muşcat sau mai degrabă pamperşi şi uleiuri de masaj. În fine, lui L.S. îi merge bine, deci. Are doar nişte coşuleţe pe faţă, acneea sugarului dacă o pot numi aşa, de la căldură cică, habar n-am, doctorul zice că de la hormonii mamei, băi de dă-l...! Şi picioarele un pic strâmbe, dar nu iremediabil. E clar că a stat prea mult la înghesuială în uter.
Mâine ne vizitează cineva de la Autoritatea pentru copii. Să vedem ce vrea de la noi. Cică ne aduce un mic dar şi ne dă nişte sfaturi.
Sunt în dilemă dacă să-i deschid un blog sau nu. Timp am şi n-am. Trece extrem de repede, numai alăptatul îmi ocupă câteva ore serioase pe zi. Uneori rămân cu gospodăria în pom.

Avem un verişor

Bine ai venit pe lume, Andrei Thomas! :D

http://picasaweb.google.com/alin.trusca/AndreiThomas#

Următoarele zile cu Goguţă

Leander Sebastian

Ne obişnuim încet, încet unii cu alţii, i-am facut deja prima băiţă (cu moaşa de faţă), apoi şi pe-a doua, nu prea i-a placut, fiindc-a fost înfometat. Nu suntem siguri că are colici. Mănâncă mult, cu disperare, apoi regurgitează surplusul. Are ceva strângeri prin burtă, se agită, se frichineşte, dar nu ţipă, după caca se linişteşte. Şi se îngraşă zilnic ca un purcel. Ceea ce înseamnă că lactobarul are destul. Şi deschide la orice oră. Am lăsat educaţia de-o parte. Într-adevăr, dacă are nevoie de afecţiune şi de senzaţie de ocrotire, acestea nu le poate primi decât prin apropiere, prin contact trup lângă trup. Mai ales acum la început. Aşa că D şi-a mutat cartierul de dormit în bucătărie, iar Sebi i-a luat locul în pat lângă mine. Aşa putem dormi împreună ceva mai mult decât separat şi cu mai puţine concerte nocturne.

PS - Din campionat nu mi-au rămas până acum decât vuvuzelele. Extrem de stresante.

Am mai găsit un cântecel drăguţ.

Primele zile cu Junior

Ar trebui de fapt să închid naibii această pagină şi să consolez plângăciosul din coşuleţ. Locul acela îi este total neobişnuit. Nu-l suportă. Nu-l putem păcăli decât când doarme deja. E în stare să urle ore întregi până oboseşte. Ni se rup inimile pentru el, se schimonoseşte ca o ridiche. Nu înseamnă lipsă de atenţie în ceea ce-l priveşte. Ori este superobosit de impresiile adunate de peste zi, ori nu ştiu. Că, lăsat singur, de altfel curat, sătul şi odihnit nu tace decât dacă-l iei la loc în braţe. Sau după vreo oră două de orăcăit. Suntem rupţi de obosiţi, cel mai activ e noaptea. Răsună în toată casa. Încercăm să-i creem un ritual de culcare. Deocamdată e prematur să spun dacă dă rezultate. Azi-dimineaţă mi-a adormit la piept şi nu l-am mai deranjat de lângă mine. Aşa am putut să mă (mai) odihnesc două ore. Uneori (deja) simt că mă apucă disperarea. Faza de baby blues încă n-am depăşit-o complet şi mă sperie un pic viitorul. De mâine D se reîntoarce pe plantaţie. Rămân singură cu el. Singura care ne mai consolează cât de cât e moaşa care (cum e stabilit) ne vizitează zilnic şi ne tot dă diverse sfaturi şi ne creează speranţe noi. Dar şi vizitele ei vor lua cândva sfârşit. Rămâne s-o stresez la telefon. Până acum n-a fost cazul. În fine...

Cântecul ăsta e pentru noi, ăştia cu nervii puşi la încercare ;)

Cezariana este totuşi sfântă

Pfai, venirăm şi noi în sfârşit acasă. Servirăm prima noapte (parţial) nedormită şi (evident că) o s-o mai ţinem o vreme tot aşa. Iar îmi vine greu să povestesc, îmi voi aminti cu siguranţă multe pe parcurs. M-am dus vinerea trecută (acum o săptămână) la spital ca să provoc naşterea, fiindcă depăşisem termenul. Am primit o pastiluţă care provoacă şi înteţeşte contracţii. Câteva mai erau ele pe-acolo, aşa că s-au bazat pe ideea că e suficientă doza primită. Teoretic se repetă sau se dublează doza după 4 ore. Până seara s-a făcut linişte completă în burta mea. A doua zi am reluat procedura şi am continuat până au apărut durerile. Dup-amiaza mă luptam deja cu ele tot mişcându-mă încoace şi încolo. Ca să mă dilat. Având în vedere că travaliul se consideră începând cu o dilataţie de 3cm, anestezie peridurală (PDA) nu primesc înainte de. În vreo două ore de lălăit am ajuns la 4cm şi am hotărât instant pentru PDA, fiindcă durerile deveniseră insuportabile. Stăteam deja pe pat cu electrozii CTG-ului pe burtă şi respiram adânc şi calm ca să oxigenez pruncul. Până a venit anestezistul a mai trecut vreo oră şi ceva timp în care am ajuns la 9cm. Şi vine omul şi zice păi e cam târziu, că e posibil să naşti înainte să-şi facă efectul. Stăteau acolo lângă mine mai mulţi înşi care nu ştiau ce să facă. Mi-am asumat într-un final riscul şi am făcut totuşi anestezia. Totul a redevenit frumos, numai că maimuţelul nu mai părea în ordine. Era în pericol de suferinţă fetală prin hipoxie (lipsă de O2). Aşa că s-au hotărât să-i ia sânge de la cap ca să vadă starea oxigenului. De 2 ori nu le-a mers aparatul de testat. La a 3-a oară au adus un medic superior şi un alt aparat. Toată această tevatură a mai durat vreo două ore, timp în care efectul PDA s-a epuizat. Am revenit la dureri şi mai puternice şi la nevoia de a împinge. O porţiune amărâtă de col uterin stătea în drumul maimuţelului care nu coborâse niciun pic. Membranele au fost prea tari, aşa că au fost rupte artificial. Deja mă chinuiam prea tare. Respiraţiile mele o luaseră pe apa sâmbetei. La un moment dat m-am panicat şi mai tare (ai mei făceau deja palpitaţii pe holuri) când mi-a ajuns pe la ureche cuvântul Saugglocke (un fel de pompă cu vacuum utilizată în loc de forceps) exact ultimul lucru la care mă gândeam. N-au apelat la Saugglocke. Se urcaseră în schimb pe burta mea. Într-un final cuvântul salvator, ideea în care crezusem de la bun început, îşi făcea loc ca măsură de urgenţă cu care încă nu se grăbeau. Imediat m-am uşurat mai apoi, deşi durerile erau deja permanente. Ca s-o scurtez, sunt acum binemersi pe picioare. Mobilizarea a început tot în prima zi. Îmi resimt operaţia, dar nu mă ţin de pereţi. Îmi ridic şi car copilul în braţe. Ba chiar îl alăptez din prima zi. Merge cam greu, fiindcă dumnealui e leneş, trebuie educat să mănânce şi nu să adoarmă la sân, mi-a făcut deja sfârcurile praştie, nu (neapărat) fiindcă nu-l alăptez corect, ci (posibil) fiindcă am sfârcurile prea mici. Dar există soluţii. Vine de astăzi o moaşă la noi în vizită. Am deja o listuţă de întrebări. Cam atât. Mă duc să mai dorm un pic. Dacă mai apuc. 

Hello world!

Mă numesc Leander Sebastian, am (avut) 52cm şi 3650g şi nu prea am avut chef să ies. Dar tot m-au scos. M-am învăţat deja cam prost în braţele alor mei, sunt leneş la supt, adorm repede la sân şi apoi nu mă mai satur. Însă cresc în fiecare zi. Am acum aproape o săptămână.

Termen

N-am născut încă. Şi nici nu mai nasc în luna mai. Nu ţin musai la calendar, că termenul e oricum orientativ. Dar teoretic azi am împlinit 40 de săptămâni + 0 zile. Ai mei sunt la mine de o săptămână, se cam grăbesc (că mai urmează o naştere în familie cât de curând) şi eu nu mai nasc. Tata mi-a făcut cămara (în sfârşit e gata). În rest se plictiseşte şi îmi ocupă cu orele scaunul jucând sudoku online. Mama mă însoţeşte la medic, la care de astăzi trebuie să mă prezint zilnic pentru CTG :-|. De parcă ar avea vreo concludenţă graficul respectiv. Se văd nişte contrăcţiuţe amărâte pe el (care, "vorba doctoresei", trebuie să se îndesească, altfel nu nasc), mult mai slabe decât alea din perioada statului în spital, şi cam atât. Mâine aceeaşi poveste. Mă duc cel mai probabil o săptămână şi dup-aia mă trimite la spital (cu sau fără semne de travaliu). Să nu mă enervez prea devreme, totuşi.
Euroviziunea (că tot îmi sugera Vio să dau raportul) am petrecut-o întinsă pe nişte perini pe jos (momentan nu am nicio canapea prin zonă, din raţiuni de comoditate şi de şantier la orizont). Lena a câştigat pe merit. Am urmărit-o cam de pe la castinguri. Nu este o voce, e o persoană. O geamănă. :D Este originală, e cool. Cine mai bombăne că e penibilă şi altele (de-alde marcelpavel şi alţi distruşi), mănâncă struguri acri. În rest, alţi doi-trei bunuţi şi restul Schrott (cum zic nemţii). Ce bine că m-am calmat.

Întrebarea săptămânii (lunii etc)

Când naşti?
Varianta subînţeleasă: da' nu mai naşti o dată?
Răspuns: mai am un pic până la termen. Posibil să-l depăşesc şi să vezi ce o să-i înjur pe-ăia care m-au îndopat cu perfuzii.

Azi schimbai prefixul. ;;) C'est ma vie. :D

Ai mei au ajuns astăzi de dimineaţă surprinzător de repede. Nu ştiu cum au făcut, că nu prea aveam încredere în ei, că dacă nu se descurcă, nu au (nu vor) GPS, nu cunosc limbi străine etc. Ori de câte ori s-au oprit (posibil nu de prea multe) nu au reuşit să se odihnească. Acum zac rupţi înghesuiţi pe canapeaua (nedesfăcută) din bucătărie pe care am reuşit s-o eliberăm ieri (la timp) de lucrurile maimuţelului. Camera acestuia (şi temporar şi a noastră) e în sfârşit parţial gata. Am inaugurat-o azi-noapte. Aş fi dormit ceva mai mult dacă nu mă trezea spre dimineaţă o durere enervantă de burtă (nu contracţii) şi starea de cvasiagitaţie pe fondul humpty-dumpty-ului hormonal. Am luat cartea de pe noptieră, am aprins lămpiţa aia specială (am două :D) şi m-am apucat de citit, ceea ce l-a trezit într-un final şi pe D pe când s-a întors de pe-o parte pe alta şi i-a sărit accidental lumina în ochi. Care n-a mai putut dormi şi a plecat devreme pe ogor. Maimuţelul mai are teoretic o săptămână până la termen. Dacă vrea poa' să ude şi canapeaua mai trage de timp şi mai profită de marsupiu, habar n-am dacă naşterea depinde musai de el. În fine, să vedem.
Momentan mă bucur de nişte conserve adunate de pe la neamuri, de alcoale, miere, neşte eugenii, pufarine şi cei mai banali pufuleţi. Şi de alte câteva daruri pentru maimuţel. :D

PeSe obraznic: Uitasem cât de grobian e uneori tata. :-/ Mă descurajează orice urmă de grosolănie, chiar dacă nu mă priveşte (dar mă implică în calitate de martor)...

1 centimetru

Nopţile de zombie-uit sunt tot mai dese. Contracţiile sunt la locul lor. Colul s-a deschis deja un centimetru. În două săptămâni. Camera maimuţei are în sfârşit tapet. Şi tot nu e gata. Alde mama vor să se pună sâmbătă la drum. Cred că nu mai durează mult şi începe tic-tacul.

14 mai

Am uneori (incredibil, destul de rar) momente când îmi amintesc că a trecut mai bine de un an de când n-am mai fost pe-acasă. Că tot de-atunci număr pe degete de câte ori am văzut-o pe maică-mea la faţă doar prin intermediul webcamului care mai mult nu le funcţionează, că îi aud periodic vocea şi nu-mi rămâne decât să mi-o imaginez cumva, aşa cum o ştiu, fără să pun la socoteală ridurile conturate de vârstă şi de griji, fără să pun la socoteală strungăreaţa lui tata, lărgită de parodontoză şi acoperită de mustaţă, fără să pun la socoteală cât de mult i-a crescut burta cumnată-mii (o să fiu şi mătuşă la scurtă vreme după ce o să nasc). Frate-miu nu mai ştiu cum arată. În fine, mă trezesc şi tresar şi mă întreb ce am făcut în tot acest timp, pe unde am umblat, pe ce planetă am fost? Sper să n-o iau razna. Dar ştiu că reuşesc să adorm la loc.
BOH a mai scos un album şi nu ştiam. Ca o fană adevărată ce sunt. Îi ascult acum iar pe repeat şi-mi cântă-n strună. Pot fi ascultaţi şi aici.

Ieri am ieşit un pic în grădină. Parceluţa mea zace neîngrijită. Înainte să plec în spital reuşisem să tai în două rădăcina unei dalii. Avea câţiva muguri mici, semn că e încă bună. Cele două jumătăţi cu restul de bulbi rămaşi pe ele le-am plantat cu gândul că anul ăsta scot două dalii. N-au răsărit încă şi tare mă tem că nici nu mai au de gând. Cred că m-am grăbit. Tufele de căpşuni sunt invadate de buruieni. Trandafirii de asemenea. Mai nou au fost deja atacaţi cu nesimţire de o seamă de larve (nu mă interesează ce fluturi or fi ieşit din ele) pe care le-am mătrăşit şi eu la rândul meu cu nişte otravă. Şi plimbându-mă eu ieri agale să inspectez grădina ajung în spate unde era o tufă uriaşă de liliac înflorit pe care nu m-am abţinut să-l adulmec cu încântare. La întoarcere, pe micul povârniş de sub soc (salvat de noi cât de cât acum vreo doi ani de sub povara unei iedere care-l sufocă totuşi iremediabil) printre buruieni zăresc o tufă mică de leuştean care nu ştiu cum a ajuns acolo, dar de care m-am bucurat nespus, nu ştiu dacă mai ştie cineva de el, cel mult posibil unul dintre vecini, grădinar şi el de ocazie pe cont propriu. Am tăiat din leuştean câteva rămurele şi le-am dus în casă. Astăzi la noi miroase a leuştean tocat şi pus la păstrare în congelator.
Mirosul de leuştean m-a trimis cu gândul la borcanul cu borş al mamei sau la ciorbele de perişoare pe care în copilărie le detestam. La grădina bunicii mele din ale cărei verze muşcam (ca o larvă) direct în mijloc după ce dădeam la o parte primul strat de frunze, la pământul nisipos pieptănat în vaduri la capătul cărora se odihnea pe rând borcanul de irigaţii (o improvizaţie în care stătea capătul furtunului ca să nu zboare jetul şi să strice vadul), la mirosul asfaltului încins de arşiţă şi de balegi de cai, la răcoarea camerelor din casa cu perete pictat la întrare, la mirosul străvechi al dulapurilor lor, la casele cu tablouri comemorative pe pereţii de la drum. Mi-e dor de toate acestea. Iar dacă m-aş întoarce nu ştiu cât aş mai putea gusta din ele. Fiindcă nu prea mai sunt.

Aşteptând ceea ce e de aşteptat

Cum (îmi) spuneam, intuiţia mea nu e departe de adevăr. Sunt de o săptămână acasă, iar dumnealui nu se sinchiseşte. Nu se petrece totul atât de repede pe cât îşi imaginează, panicaţi, unii. Nici n-o să bat în cuie că aşa va fi şi de acum încolo. Nu m-am agitat prea tare cu gospodăria. Mai bine spus, în afară de a spăla câteva duzini de rufe, inclusiv - în sfârşit - de-ale maimuţelului (cărate în pivniţă şi în pod cu bunăvoinţa şi răbdarea lui D) şi de a muta câteva obiecte din loc, nu am făcut nimic. Am uitat un pic de mine în faţa computerului, dar asta nu se pune, îmi lipsise atât de mult. Readerul şi mailul pline. Măcar atât. Nu mi-am dat seama cât mi-a crescut burta până în aceste ultime zile, de când, stând ceva mai mult pe propriile picioare sau şezând, o simt tot mai grea, se petrec tot felul de lucruri ciudate acolo înăuntru. Maimuţa nu prea mai are loc, mai întinde câte-un crac, se lasă uşor, uşor în jos, burta se întăreşte periodic, nu mai pot sta pe spate nici măcar în semiculcat, simt diverse mici dureri, înţepături sau crampe, noaptea mă lupt cu pirozisul (arsurile stomacale) pe care îl atac într-un final cu rennie ca să pot adormi la loc. Digestia mea se comportă ciudat, posibil de când am întrerupt raţia de fier livrată la spital. În orice caz, mi-e mai bine acasă. D se aşteaptă în orice moment să-l sun. Moaşa pe care o "angajasem" are momentan concediu. Trebuie să contactez o alta, fiindcă n-are rost să depind de cineva care nu e disponibil la momentul oportun. Şi ce corvoadă... Că nu-mi place să sun la necunoscuţi... În fine, văd eu cum fac, de nevoie... :-]

Înapoi acasă

Da, am stat o lună în spital şi n-am apucat să las niciun semn. Nici nu mai ştiu acum despre ce-aş putea să scriu. Timp am avut suficient să mă gândesc la toate şi la nimic. Să iau nişte decizii şi să le las baltă cât mai rapid posibil. A fost un mare exerciţiu de răbdare pentru mine. M-am dus la medic pentru un control de rutină şi mi s-au descoperit nişte contracţii cât Mont Blanc-ul de mari, de care nu eram perfect conştientă. Nu ştiam să le diferenţiez de mişcările copilului. Aşa că am primit o trimitere la spital pentru 2-3 zile pe perfuzii cu magneziu ca să le mai domolesc, înainte să fie prea târziu şi să nasc un prematur. Cele 2-3 zile s-au transformat încet în 2-3 săptămâni, fiindcă nu se cunoaşte cauza concretă a contracţiilor mele. Or fi diverşi factori favorizanţi pe care doar îi bănuiesc, habar n-am. M-am dat încet pe brazdă rutinei din spital şi m-am supus fără prea multă cârtire programului extrem de plictisitor (pentru unii). Trezirea, orele de masă, injecţiile antitromboză (pe lângă ciorapii aferenţi pe care i-am purtat nonstop), vitaminele şi perfuziile permanente, vizitele asistentelor, ale moaşelor, ale medicilor, ale femeilor de serviciu, ale doamnei de la bucătărie, programele TV, urletele demenţilor senili de deasupra parcaţi de la cămin direct în spital, cardiotocograf (CTG, un aparat care înregistrează contracţiile şi bătăile cordului fetal) de 3 ori pe zi, care mi-a dat bătăi de cap (adică un fel de sabotaj tradus prin "contracţii la comandă", ca să fie ele acolo pe hârtie şi să nu mă lase să plec acasă). Într-un final am realizat că de contracţii nu pot scăpa (cel mult doar domoli) şi că nu pot ieşi din spital până nu ating vârsta sarcinii suficient de înaintată ca să pot naşte acolo fără probleme şi fără terapie intensivă pentru nou-născuţi a cărei secţie acest spităluţ, personal, nu o deţine. Aşa că am mai rămas o săptămână la capătul căreia nu avea mai sens să rămân. Am stat culcată pe pat în tot acest timp, m-am întors de mii de ori pe toate părţile posibile şi am dat gata în această postură 5 cărţi şi am mai început încă două. Timp ar fi fost chiar pentru mai multe, dar, crede-mă, ţi se taie cheful când te-apucă crizele de reflux gastric şi de arsuri pe gât sau când se nimereşte la tine în salon un ferăstrău de nervi, o ţărancă idioată care fumează noaptea în baie sau plescăie jeleuri la teve până târziu de tot, trânteşte uşi când iese şi intră şi face mofturi la mâncare. În rest, linişte şi pace, noroc cu personalul din spital extrem de drăguţ, altfel, cine ştie...
M-am întors într-o casă cu şantier, cu haos de lucuri răspândite peste tot, s-a simţit lipsa unei femei care să ţină un pic de ordine. D chiar se temea că n-o să-mi placă, normal că nu, că mai bine că am stat în spital şi m-am scutit de nervi. Eh, lasă că am avut şi acolo nervii mei care s-au transformat imediat în munţişori pe CTG, tot acest joc Humpty Dumpty sau YoYo (sau cum vrei să-i spui) cu dozele de la perfuzii, uite contracţia, creştem doza, nu e contracţia, veste bună: scădem doza (şi dacă e şi mai bine întrerupem perfuzia), al cărui scop l-am priceput foarte târziu. Medicamentul din perfuzie creşte ritmul cardiac. Şi-aşa, compensat cu un alt medicament. În fine. Mai am un pic. Teoretic o lună. Nu o să nasc eu imediat (din intuiţie), dar nici la termen. Nu se ştie...
Îi mulţumesc expres şi călduros doamnei S care s-a oferit de mai multe ori să mă aducă acasă şi de a cărei generozitate nu mă simt demnă. Mulţumesc tuturor celor care au ştiut (sau nu) şi m-au sunat. Nu am vrut totuşi să alarmez pe nimeni. Mulţumesc Vio!
În ceea ce o priveşte pe mimoza pudica graţiata innamorata şi înţepata mi s-a făcut de fapt între timp cacadeegal (cum zice D). Rog sincer a mi se ierta răutăţile şi tentativele de intrigantă. Sunt conştientă că nu mă priveşte. :)