Hann.Münden, Göttingen

Două orăşele miştocuţe. Primul cu o arhitectură interesantă veche de câteva sute de ani care supravieţuieşte la confluenţa a două râuri în ciuda faptului că nimeni nu mai găseşte interesant a locui într-o casă fără nici-un strop de grădină. Multe case triste pe ale căror bârne de lemn încă mai rezistă încrustaţiile şi ultimul strat (cât de vechi?) de vopsea multicoloră. Strâmb(aţ)i pereţii lor, strâmbe ramele uşilor lor, ele rămân obiectul turistic de senzaţie al digicamerelor Urlauber-ilor poposiţi pe-acolo cu bicle sau cu altele. După două trei ture şi trei prăjituri am terminat plimbarea în acest oraş aşa că am plecat mai departe. D avea de gând să evite o porţiune de autostradă, aşa că am luat-o prin peisaj şi drumuri de ţară şi sate de fermieri. În Göttingen ceva aproximativ la fel, dar mult mai rare casele vechi. Am servit câte-o îngheţată cu moţ timp în care am fost iar "agresaţi" de o ţigancă în toată regula care cerşea pe la mese în limba ei natală băgându-ne paharul sub nas. Am trimis-o la plimbare şi i-am spus ei ceea ce nu-i spusesem celeilalte mai alaltăieri: să pună mâna să-şi caute de lucru, dar nu poate că n-are acte, păi să plece acasă şi să muncească acolo, pai eu ce caut aici, păi eu aici locuiesc, păi ce da' tu nu eşti tot din România şi s-a cărat. N-am mai apucat să-i zic proastei că din fericire eu stau şi servesc fără griji o îngheţată în comparaţie cu ea... Ori sunt eu legată la ochi, ori am senzaţia că toţi cerşetorii pe care-i văd pe aceste străzi sunt aproape în exclusivitate români/romi.

Frankfurt

Cam rar în ultima vreme să am şi eu doo-trei zile libere în bloc şi să nu fie concediu. Mă comport ca în concediu şi plec de-acasă. Am hotărât cam din scurt, era momentul - mi-am dau eu seama şi am insistat să mă ţin de decizie. La Frankfurt fusesem acum câţiva ani la târgul de carte, ceea ce înseamnă că nu se pune, că în afară de câţiva zgârie-nori cu aură de New York nu mi-a servit nimic special retinei din punctul în care mă aflam pe trotuarul de lângă hala expoziţiei. Teoretic nici de data asta n-am fost la Frankfurt chiar pentru oraş în sine pentru care mi-au mai rămas doar câteva ore în cursul dup-amiezei. Ci era timpul să mă întâlnesc cu Vio. Aşa că am fost la ea acasă. :D Cum spuneam, decizie pe fugă, aşa încât n-am reuşit să-i duc ceva mai inspirat, cu o seară mai înainte scriam un disc cu muzici şi aş fi vrut să-i mai scriu unul, însă era extrem de târziu, D trăsese de mult pe dreapta şi mă stresa că nu poate adormi, e un castravete, în fine. M-am întâlnit în sfârşit cu Vio, ce bine îmi pare, am fi stat noi toată ziua la sporovăit. Am gustat mure şi corcoduşe de la ea din grădină. Alea câteva ore împreună au trecut foarte repede. Am dus-o apoi la aeroport, la câmpul muncii, şi am plecat în oraş. Aveam de gând să intrăm în casa lu Goethe, dar Muzeul de Artă a fost mai aproape (nu ne aşteptam să ajungem acolo chiar imediat după ce-am parcat), aşa că i-am dat prioritate. Străzile erau pline de plimbăreţi de sâmbătă, în ciuda vremii indecise. Aer uşor cosmopolit. Ultimele persoane pe care mă aşteptam să le mai întâlnesc erau cerşetorii ţigani. Copilul tuciuriu stându-mi în cale şi flururându-mi agresiv o foaie scrisă de mână s-a dat instant la o parte când l-am întrebat instant "Din ce ţară vii, mă?" Or fi fost probabil din ultima livrare care a trimis câţiva şi pân' la Stuttgart la produs, amărâţii de ei, m-am gândit eu. :> Am plecat spre casă la lăsarea întunericului.

Mi-am amintit

Ceea ce ştie oricine deja, toate posturile populare de radio (adică alea cu streaming mare) sunt un mare Scheiss. Mă refer le muzici, desigur. Aceleaşi playlisturi banalizate şi obosite. Muzică de consumatori de doi bani. Băi, chiar n-am nevoie.

Mi-am amintit. Cândva pe vremea lui Ceaşcă am petrecut Crăciunul la ţară. Iarnă în toată regula cu zăpadă, cu frig, cu cer senin şi instelat, cu foc în sobă şi dovleac copt, cu tataie cu ciotul ţigării sale cârpite din resturi de tutun învelite în fâşii de ziar, ciocănind cuie în tălpile de cauciuc ale scarpeţilor săi, cu "înţelepciunea" bătrânească a bunică-mii concretizată în naiva zicală "Moş Crăciun e frate cu Dumnezău", cu nerăbdarea în aşteptarea (desigur a urmelor) moşului cu pricina, cu darurile lui modeste, improvizate (aveam să realizez mai târziu, după ce am văzut şi darurile verişoarelor din vale) de la unicul magazin mixt al cooperativei din sat. Darurile noastre conţineau fiecare câte o păpuşă tipic românească pe vremurile alea din cauciuc, din-aia cu păr pe cap (ehei), dar fără mâini şi picioare, ci doar reprezentate ca fiind lipite de trup, aşa cum fuseseră ele turnate conform matriţei. Am urât păpuşile alea. N-aveau nici-un farmec. Am mai primit una, ulterior, de ziua mea. Ce lipsă de inspiraţie, zău! Nu darul neapărat, că ăla se încadra şi el în nişte limite impuse de piaţă, şi-aşa săracă.

Un gând bun (ba chiar mai multe) lui S! Să se facă bine, că nu mai ştiam ce e cu el. Aveam eu aşa o presimţire că ceva nu e în regulă.

.

O cunoşteam prea puţin, dar suficient cât să-i iau seama. Feierabend, pe străzi se lăsa liniştea, fiecare trăgea spre casa lui. Ne vedeam deseori în întuneric în staţia de autobuz. La un moment dat ne-am salutat, mai venea pe la noi prin magazin şi nu ştiam de unde o cunosc. Am început să ne vorbim. Mă servea de fiecare dată cu bomboane lakritz, eu o luam cu mine pe acelaşi tichet care seara era valabil pentru doi.
Printr-un accident petrecut în incinta ei, brutăria la care lucra o salvase paradoxal de la moarte. O vizită la medic ca urmare a micului accident i-a descoperit o tumoare la sân. Astă primăvară eu mă pregăteam de concediu. Ea se ducea să-şi cumpere Sprudel. Apoi urma să-şi ia concediu. De-atunci o tot aştept. În staţia de autobuz nu s-a mai arătat. Acum ştiu, în sfârşit, că de fapt ea a fost mereu acolo. Dormi uşor, B, suflet bun!

Mizantropice

Trecu şi a patra zi de maraton. Ultima pe săptămâna asta. Mâine nu se pune, că-s doar trei ore. Ştiam oricum că n-o să crăp, dar simt că am nevoie de o vacanţă. Una mică. Nu va fi însă prea curând. Mai am puţin şi scap de îndatorirea de suplinitor de lungă durată. Nu-mi place să port răspunderi în plus, nu mă deranjează să fiu atentă la fiecare detaliu, mă deranjează doar că ignoranţa sau neştiinţa unora dintre colegele mele provoacă un pic de haos pe care eu îl repar (de cele mai multe ori) fără să mai comentez. Nu lipseşte, evident, corvoada cu vorbitul la telefon. Mă înarmez cu un curaj prostesc şi dau să sun la Warenwirtschaft ca să mă interesez mai exact de nuştiuce hârtie care le lipseşte şi trebuie să le-o trimit. La capătul celălalt îmi răspunde o voce aproape sictirită care parcă mă ia cumva pe sus, lipsită de răbdare, şi mă întreabă ca şi enervată ceva de genul "ce naiba vreau, despre ce e vorba", mă agit şi nu mai înţeleg nici eu nimic, mi se pune o barieră, o chem pe Frau M. în locul meu la telefon şi întrerup fără să vreau legătura apăsând pe-un buton. Mi se confirmă. E teama mult obişnuită care mă cuprinde. O convorbire la telefon cu o persoană necunoscută (1) + atitudinea neprietenoasă a persoanei respective (2) + limba în care se efectuează conversaţia - desigur, germana - (3) la care nu mai ştiu ce să adaug. E oricum o "sechelă" pe care o trag după mine de prin copilărie cred. Mă enervez până la stare de plâns.
Azi voiam să spun doar atât: "I hate people. All of them". Dar mi-a trecut între timp. Ceea ce nu e departe de adevăr, totuşi. Oamenii în marea lor majoritate mă scot din sărite. Se poartă ca nişte animale. Nu mai suport copiii care plâng, ţipă, urlă, trântesc mingii, care aleargă prin magazin, copiii care joacă teatru mieroşi cu speranţa că vor intra în posesia minunatelor lucruri pe care le arată părinţilor, părinţii care le fac acestora o educaţie idioată (un fel de manipulare mai degrabă), mă enervează moşul cu cadru de mers care ne calcă pragul de cel puţin trei ori pe zi şi se duce şontâc până la lada de zece cenţi prin care scormoneşte absolut de fiecare dată după chilipiruri şi dezlipeşte preţuri şi altele în timp ce-şi odihneşte fundul greoi pe o altă ladă aproape şubredă, fiindcă pe suportul ajutorului de mers nu-i mai încape, mă dezamăgeşte orice umeraş găsit gol în colţul cel mai greu de observat sau chiar în faţa cabinei unde se fură nestingherit, mă enervează cele două-trei-patru reprezentante ale mafiei de batic care vin musai cu un sfert de oră înainte de închidere, după ce şi-au potolit burţile la masa de seară şi au fost date afară din casă de către bărbaţii lor şi unde naiba să se ducă şi ele? În fine...
Mă urc dimineaţa în autobuz. Cel puţin două feţe cunoscute. Una, o prefăcută îndulcită cu exagerare, se salută cu toate cunoştinţele ei din staţia de autobuz, cealaltă - un looser din ale cărui căşti se aud triluri la modă. Acum vreo două-trei săptămâni asculta pe repeat cântecul de anul ăsta de la Eurovision, astăzi asculta M.J. Nu-mi vine să cred. M. J. a depăşit iar recorduri la vânzări şi downloaduri. A trebuit să moară pentru asta? Tipul îmi pare looser, fiindcă este, chiar dacă asculta una dintre piesele mele favorite. Pe M.J. doar ce îl ascultasem cu câteva zile înainte să moară. Seara mă urc în acelaşi autobuz. Uneori - acelaşi looser. Alteori - un bărbos urât venit de prin orientul mijlociu pe care i l-am arătat mai alaltăieri lui D cu degetul prin parbriz în timp ce trecea strada şi m-a văzut (cred) aşa că de-atunci mă feresc să ma uit la el când trec pe lângă. Acasă - vecinul de dedesubt care îmi repară gaura din perete, o face frumoasă adică, după ce a spart, şi care bomăne tot felul de nonsensuri, el crede că glumeşte, iar eu nu gust niciuna dintre glumele lui udate cu (prea multă) bere. În fine, D a stins lumina, e târziu, mâine mai am trei ore, apoi sper să pot dormi şi eu mai mult.

Deci

Moment istoric: tocmai s-a spart peretele dincolo. Am casa iar plină de praf. Ura!

Citim iar poveşti

Habarnam si Orasul Soarelui - Capitolul 4


M-am înscris iar la citit. În vara asta - tot Habarnam. Poveştile se strâng aici.

...

Ştii? Mi-ar plăcea (în general) ca unele lucruri să nu se fi terminat de tot. Pentru muzica lor...

Un sms înainte să zbor

Adică s-o-ntind spre ogor.
Cred că ştiu: fericirea (mea) nu este neapărat împlinirea unei dorinţe, aia e vax, beţie cu apă rece. Dimpotrivă, ea e dorinţa în sine, aşteptarea (chiar şi veşnică), frustrarea aia, dulce durere când ştii că există şi nu poţi zbura instant într-acolo ca s-o iei în braţe. E un zâmbet înregistrat pe-o bandă şi două vorbe de ne(mai)înţeles.

Bye Michael

Be Not Always

Nu pot să spun decât atât. Că îmi pare rău, sincer. Că isteria aia m-a cuprins şi pe mine, că i-a cuprins pe mulţi fără să-şi dea seama. Că a fost şi o parte din mine cândva. Dormi uşor, Michael.

Also

Celelalte 90% au câştigat. Răspunsul şcolii de fizioterapie este "nu". În sistemul lor de puncte am cules prea puţine. Eram aproape convinsă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că n-am sperat şi nici că mă dau bătută, ci îmi schimb din nou priorităţile. Celelalte şcoli îmi sunt deocamdată umständlich (adică foarte peste mână). Ştiu ce trebuie să fac.

Băi

Voi, ăştia care aţi fost la Bookfest, să ştiţi că vă invidiez.
Nu-i nimic. Lasă că mă consolez cu un kg de coacăze proaspăt culese din grădina vecinilor, pe care le voi transforma în gem. :P

Going (back) home (once again)

Nu mai aveam de gând să scriu astăzi. Zăbovind ceva mai mult decât de obicei pe bloguri, cu răbdarea lui D, abandonat în faţa teve-ului şi epuizând playlistul cu un album bunuţ Placebo şi răsucind pe-o parte şi pe alta toate variantele de "Going Home" pe care le am găsit sau primit şi dintre care asta îmi place cel mai tare (mulţumesc mult încă o dată Moshului) m-am întors iarăşi în timp pe vremea codanei cu bretonul mai mereu în ochi, cu tic nervos de pe urma lui (aşa că a renunţat la el o vreme), cu uniforma cam dezordonat îmbrăcată pe la începuturi sau, mai târziu, cu bluzele maică-sii după ce mai făcuse încă o incursiune prin dulapuri. Clişeele cu colegii ei de bancă nu-mi dau pace. Aşa că mă opresc din citit.
Punând în aceeaşi bancă un băiat şi o fată, învăţătoarele noastre credeau pe-atunci că rezolvă cel puţin parţial problema disciplinei sau măcar a liniştei în timpul lecţiilor. Măcar în băncile din faţă, în care m-am nimerit şi m-am obişnuit până am terminat facultatea. Lângă mine s-au perindat în primul an de şcoală nenumăraţi băieţei, poate nici n-au fost chiar aşa de mulţi, însă aşa am rămas cu impresia, din care îmi amintesc de cel puţin doi.
M era extrem de dezordonat şi de agitat, câţiva ani mai târziu s-a mutat în altă clasă.
R era şi el cam agitat, dar era sclipitor, era o senzaţie să stai cu el (la începuturi, mai târziu s-a pierdut pe drum). Lui L îi tremura mâna cu pix cu tot. Cu el tremura nervos toată banca. El a fost prima persoană căreia (nu ştiu de ce, cred că m-a provocat) i-am mărturisit primele mele aventuri cu tentă sexuală din copilărie. Mai târziu am aflat despre el că o bate pe maică-sa. Îl vedeam deseori prin parc exersându-şi veleităţile de macho. Într-o seară de vară mi-a strigat numele de sub geam din faţa blocului în timp ce mă pomenea unei vecine, iar eu îl auzeam de dincolo de perdea şi nu ziceam nimic.
I era cam prostuţ. Pe I îl mai ajutam pe la lucrări, în schimb era cuminţel şi nu mă stresa.
Cel pe care l-am "iubit" era B. Lângă B am stat în două rânduri. Prin clasa 4a era interesant, fiindcă avea un tată umblat prin lume, un tată care-i livra diverse lucruri interesante. B venea deseori la şcoală cu nişte bomboane senzaţionale din care câteva mâncam şi eu, nu neapărat fiindcă erau pentru mine, ci pentru că eram prima persoană care dădea cu ochii de ele înaintea celorlalţi. B a adus la un moment dat un set de carioci parfumate. Fiecare culoare lăsa pe hârtie aroma unui fruct. Au fost primele şi ultimele astfel de intrumente de colorat pe care le-am văzut vreodată. În perioada aceea l-am pupat pe B cel mai des. Mai mult forţat. În clasele 7-8 am stat între I, prietena mea cea mai bună, şi B într-o bancă de 4. Mie îmi plăcea (din nou) de B. Lui B îi plăcea de I. Ea era genul lui, nu eu. Ea se îmbrăca mai cu gust, mai ştrengăreşte (eu eram conformista regulilor de ordine şi disciplină ale dirigăi). Cu ea a dansat la banchet, ei îi oferea cele mai multe mărţişoare. Pe B l-am uitat imediat în momentul în care m-am îndrăgostit la prima vedere de A, unul dintre puţinii reprezentanţi masculini din clasă în liceu. Despre A am mai scris nu mai ştiu pe unde.
G şi F erau din alte clase. G era în cor cu mine. Mă admira, poate şi pentru că printre altele eram solistă (aia care s-a încurcat ceva mai târziu într-un concurs pe scena sălii radio). M-a dezamăgit în momentul în care mi-a trimis (prin intermediul manualului de rusă care, fiind rar, migra împreună cu celelalte de la noi la clasa lui) un bileţel în care mă întreba de ce nu vreau să mă pup, după ce deunăzi îmi ceruse bani de ţigări şi voia în parc cu mine şi îl refuzasem.
F era un tip puţin cocoşat (avea o afecţiune de coloană), timiduţ, dar drăguţ, frumuşel chiar, cu care am dansat un blues la banchet într-a 8a. De el nu mai ştiu nimic, deşi am senzaţia că l-am mai văzut o dată după nişte ani şi îmi părea cunoscut. Nu ştiu de ce nu i-am dat mai multă atenţie. Poate doar din cauză de B la care visam intens în momentele acelea.

Din casa veche

Zilele astea, o fi de la vreme, că la noi tot nu se mai hotărăşte o dată şi plouă mai mereu, reiau: zilele astea aş dormi să uit de mine. Îmi place să dorm, sunt obosită, dar să nu am griji care să-mi strice somnul. Am iar un munte de vase de spălat, abandonate câte unul, câte unul până se strâng, casa nemăturată bla, bla, mă trezesc la prânz (şi tot aş mai fi dormit), îmi pun o cană cu cacao şi două felii de toast şi mă aşez la comp ca să-mi citesc ştirile. Şi rămân toată dup-amiaza prizonieră pe acest scaun până vine D şi cere de-ale gurii.

În timp ce picur mai cu zgârcenie, mai cu generozitate din balsamico-ul ieftin peste salată îmi amintesc de oţetul de aceeaşi culoare din butoiaşul bunică-mii de pe prispa cea veche, şi acum îi ştiu locul, exact sub una din ferestrele odăii de "la sobă" (acolo era înainte o sobă care servea şi la gătit şi încălzea două camere fiind construită în peretele dintre acestea), ascuns mai mult sau mai puţin de sacii cu făină, mălai, tărâţe şi uroaie, îmi amintesc de îngustimea aceleiaşi prispe umplute cu pământ, parţial doar din scânduri de lemn, de uşa de la bucătăria din spate cu clanţă doar pe-o parte, cu peretele crăpat la cutremur, pe a cărei reci podea zăceau garniţe cu untură, căpisteri, pirostrii, ceaunuri şi oale, dulapul cu uşi stricate şi străchini căpătate sau luate cineştiecând de la magazinul mixt , vreascuri şi coceni, pe ai cărei pereţi agăţau nelipsita icoană afumată, cheagul pentru brânză (o porţiune din stomacul uscat al vreunei rumegătoare), uneori vreo legătură de usturoi sau mestecăul pentru mămăligă. Prispa aia mereu ocupată cu câte ceva: ba cu vrejuri proaspete de dovleac ce urmau să devină, opărite, hrana pretenţioşilor pui de curcă, ba cu arpagic ce trebuia curăţat de frunze, viitoarea cultură de ceapă, ba cu prune puse pe-un placaj la uscat în soare (mai exista şi o gratie prin fundul grădinii unde bunică-mea punea jar dedesubt, iar prunele stăteau acolo vreo 3 zile unde se şi afumau), ba cu ştiuleţi de porumb ce aşteptau să fie curăţaţi de boabe şi câte şi mai câte alte lucruri care îşi făceau veacul uitate prin colţuri.
De pe prispa aia nu lipsea banca de lemn, care ani de zile a rezistat mai mult pe post de spaţiu de depozitat decât de stat, fiind ea cam incomodă, de citit acolo era imposibil, deşi statul pe prispă era şi este în continuare într-adevăr reconfortant, acolo e umbră, acolo nu eşti nici afară, dar nici înăuntru. Visez cu ochii deschişi la (măcar) o (singură) noapte albă cu câţiva prieteni la un pahar de tăcere, ascultând în liniştea întunericului greierii, lăcustele însetate, câte-un câine din depărtare şi paşii oricui deranjând pietrişul de pe drum.
Prispa aia aşa cum era ea nu mai e decât în amintirea mea. Astă primăvară m-am cufundat acolo într-un fotoliu vechi, înfofolită, cu nasul în soare, cu o cană de lapte alături şi cu o carte de poezii de la S.
În timp ce răsucesc moara cu condimente de Provence deasupra castronului de salată mă gândesc la cât de săracă era de fapt bucătăria bunicilor mele, ce era specific (nu ştiu dacă neapărat autentic, dar poate chiar şi autentic) în mâncărurile lor, cu câte lucruri au crescut şi s-au obişnuit urmaşii lor, de ce mă gândesc de două ori înainte să încep să generalizez că anumite lucruri nu au existat la noi în ţară cum ar fi rubarba, agrişele sau tarhonul, când de fapt ele mai degrabă n-au existat în viaţa familiei mele, în schimb au existat altele ca porúmbele, măcrişul (şi ăsta mai rar, de fapt), florile de soc (dar nu şi fructele) şi pelinul şi altele.
O să fac într-o zi o listă cu toate preparatele culinare ale bunicilor, aşa ca chestie.
Până una alta nu pot să nu mă laud cu ce marmeladă delicioasă am fiert alaltăieri din căpşune şi zmeură, reţetă la care visez încontinuu de când am făcut rost de ea. :D

Lucruri frumoase

Citesc la Adi sau la Gabi (de exemplu) despre Street Delivery şi mă bucur că lucrurile se mişcă într-un mod atât de ingenios, de paşnic şi de frumos. Că o supă, o limonadă, un desen cu cretă pe asfalt sau un recital de poezie sunt atât de efect într-un context atât de banalizat de cotidian, atâta timp cât implică oameni cu entuziasm şi dăruire. M-aş fi implicat cu mare plăcere.
Ieri am fost (a treia oară în două săptămâni) în Düsseldorf care a organizat şi anul ăsta o petrecere japoneză. Nu prea aveam eu chef, cultura acestei ţări mă lasă oarecum rece, dar era o ocazie de plecat din nou de-acasă. Realizez a nu ştiu câta oară că aglomeraţia nu e pentru mine, îmi creează inconfort, am încercat totuşi s-o ignor. Ne-am rupt buzunarele cu câteva chestii culinare de genul: chiftele cu caracatiţă sau prăjitură din pastă de orez cu susan sau cartofi dulci în miere, desigur cu bere şi îngheţată, apoi ne-am postat pe un zid la promenadă şi nu ne-am dat jos de-acolo timp de vreo două-trei ore până după asfinţit când s-a terminat seria de artificii de vreo jumătate de oră mult promisă. Ideea era că mai toţi veniseră (şi) pentru aceste artificii, şi se postaseră răbdători în spatele nostru. Am prins o perspectivă bună, un pic mai de sus, aşa.
Am stat pe zid şi am citit dintr-o carte în răsunetul puternic al muzicii săltăreţe de la terasa de dedesubt, pe promenadă, cu apusul de dincolo de Rhein, cu avioanele brăzdând cerul senin, cu vapoarele lunecând pe râu împodobite cu ghirlande luminoase şi am aşteptat momentul începerii artificiilor în formă de steaguri, flori, litere, feţe, inimuţe şi inimoi. Pe mine (cu foarte puţine excepţii) nu m-au dat pe spate. La fel cum nu m-au impresionat nici freakşii (nemţi) costumaţi în japonezi sau în personaje manga (foarte mulţi). Unii purtau măşti pe faţă, mai în glumă mai în serios, în orice caz se anunţaseră vreo două cazuri de gripă porcină în comunitatea japoneză din oraş şi au trebuit să închidă o şcoală.
Deci revin (sic!), cred că am devenit prea fancy, nu mă mai mulţumeşte nimic, adică în general nu mă mulţumesc lucrurile care promit şi pentru care aleargă mulţi, ci mai degrabă fleacurile, spontanul, chestiile neprevăzute, nepregătite de intenţia umană. Şi ca să nu mă contrazic cu ideea despre care am scris mai devreme, oamenii pot produce şi lucruri cu adevărat interesante şi frumoase (un chitarist, un percuţionist şi un dansator de step, de exemplu), poate doar în alte contexte, nu ştiu, vai ce sucită sunt... :P
N-am fotografiat nimic, n-am filmat nimic. Chiar n-am vrut. Sunt atâţia alţii (cu miile, cu zecile de mii) care şi-au scos gadget-urile la înaintare şi care n-au lăsat înregistrările să prindă vechime. D a petrecut deja câteva ore bune cu ştirile şi filmuleţele de pe youtube, oare ce-o fi atât de senzaţional?

PS - O să mă înjuri, Cavalerule, am sunat la numărul ăla de vreo trei ori să-ţi spun că sunt prin zonă. Ne-am fi văzut la un Sushi. :))