Zilele astea, o fi de la vreme, că la noi tot nu se mai hotărăşte o dată şi plouă mai mereu, reiau: zilele astea aş dormi să uit de mine. Îmi place să dorm, sunt obosită, dar să nu am griji care să-mi strice somnul. Am iar un munte de vase de spălat, abandonate câte unul, câte unul până se strâng, casa nemăturată bla, bla, mă trezesc la prânz (şi tot aş mai fi dormit), îmi pun o cană cu cacao şi două felii de toast şi mă aşez la comp ca să-mi citesc ştirile. Şi rămân toată dup-amiaza prizonieră pe acest scaun până vine D şi cere de-ale gurii.
În timp ce picur mai cu zgârcenie, mai cu generozitate din balsamico-ul ieftin peste salată îmi amintesc de oţetul de aceeaşi culoare din butoiaşul bunică-mii de pe prispa cea veche, şi acum îi ştiu locul, exact sub una din ferestrele odăii de "la sobă" (acolo era înainte o sobă care servea şi la gătit şi încălzea două camere fiind construită în peretele dintre acestea), ascuns mai mult sau mai puţin de sacii cu făină, mălai, tărâţe şi uroaie, îmi amintesc de îngustimea aceleiaşi prispe umplute cu pământ, parţial doar din scânduri de lemn, de uşa de la bucătăria din spate cu clanţă doar pe-o parte, cu peretele crăpat la cutremur, pe a cărei reci podea zăceau garniţe cu untură, căpisteri, pirostrii, ceaunuri şi oale, dulapul cu uşi stricate şi străchini căpătate sau luate cineştiecând de la magazinul mixt , vreascuri şi coceni, pe ai cărei pereţi agăţau nelipsita icoană afumată, cheagul pentru brânză (o porţiune din stomacul uscat al vreunei rumegătoare), uneori vreo legătură de usturoi sau mestecăul pentru mămăligă. Prispa aia mereu ocupată cu câte ceva: ba cu vrejuri proaspete de dovleac ce urmau să devină, opărite, hrana pretenţioşilor pui de curcă, ba cu arpagic ce trebuia curăţat de frunze, viitoarea cultură de ceapă, ba cu prune puse pe-un placaj la uscat în soare (mai exista şi o gratie prin fundul grădinii unde bunică-mea punea jar dedesubt, iar prunele stăteau acolo vreo 3 zile unde se şi afumau), ba cu ştiuleţi de porumb ce aşteptau să fie curăţaţi de boabe şi câte şi mai câte alte lucruri care îşi făceau veacul uitate prin colţuri.
De pe prispa aia nu lipsea banca de lemn, care ani de zile a rezistat mai mult pe post de spaţiu de depozitat decât de stat, fiind ea cam incomodă, de citit acolo era imposibil, deşi statul pe prispă era şi este în continuare într-adevăr reconfortant, acolo e umbră, acolo nu eşti nici afară, dar nici înăuntru. Visez cu ochii deschişi la (măcar) o (singură) noapte albă cu câţiva prieteni la un pahar de tăcere, ascultând în liniştea întunericului greierii, lăcustele însetate, câte-un câine din depărtare şi paşii oricui deranjând pietrişul de pe drum.
Prispa aia aşa cum era ea nu mai e decât în amintirea mea. Astă primăvară m-am cufundat acolo într-un fotoliu vechi, înfofolită, cu nasul în soare, cu o cană de lapte alături şi cu o carte de poezii de la S.
În timp ce răsucesc moara cu condimente de Provence deasupra castronului de salată mă gândesc la cât de săracă era de fapt bucătăria bunicilor mele, ce era specific (nu ştiu dacă neapărat autentic, dar poate chiar şi autentic) în mâncărurile lor, cu câte lucruri au crescut şi s-au obişnuit urmaşii lor, de ce mă gândesc de două ori înainte să încep să generalizez că anumite lucruri nu au existat la noi în ţară cum ar fi rubarba, agrişele sau tarhonul, când de fapt ele mai degrabă n-au existat în viaţa familiei mele, în schimb au existat altele ca porúmbele, măcrişul (şi ăsta mai rar, de fapt), florile de soc (dar nu şi fructele) şi pelinul şi altele.
O să fac într-o zi o listă cu toate preparatele culinare ale bunicilor, aşa ca chestie.
Până una alta nu pot să nu mă laud cu ce marmeladă delicioasă am fiert alaltăieri din căpşune şi zmeură, reţetă la care visez încontinuu de când am făcut rost de ea. :D
