Citesc la Adi sau la Gabi (de exemplu) despre Street Delivery şi mă bucur că lucrurile se mişcă într-un mod atât de ingenios, de paşnic şi de frumos. Că o supă, o limonadă, un desen cu cretă pe asfalt sau un recital de poezie sunt atât de efect într-un context atât de banalizat de cotidian, atâta timp cât implică oameni cu entuziasm şi dăruire. M-aş fi implicat cu mare plăcere.
Ieri am fost (a treia oară în două săptămâni) în Düsseldorf care a organizat şi anul ăsta o petrecere japoneză. Nu prea aveam eu chef, cultura acestei ţări mă lasă oarecum rece, dar era o ocazie de plecat din nou de-acasă. Realizez a nu ştiu câta oară că aglomeraţia nu e pentru mine, îmi creează inconfort, am încercat totuşi s-o ignor. Ne-am rupt buzunarele cu câteva chestii culinare de genul: chiftele cu caracatiţă sau prăjitură din pastă de orez cu susan sau cartofi dulci în miere, desigur cu bere şi îngheţată, apoi ne-am postat pe un zid la promenadă şi nu ne-am dat jos de-acolo timp de vreo două-trei ore până după asfinţit când s-a terminat seria de artificii de vreo jumătate de oră mult promisă. Ideea era că mai toţi veniseră (şi) pentru aceste artificii, şi se postaseră răbdători în spatele nostru. Am prins o perspectivă bună, un pic mai de sus, aşa.
Am stat pe zid şi am citit dintr-o carte în răsunetul puternic al muzicii săltăreţe de la terasa de dedesubt, pe promenadă, cu apusul de dincolo de Rhein, cu avioanele brăzdând cerul senin, cu vapoarele lunecând pe râu împodobite cu ghirlande luminoase şi am aşteptat momentul începerii artificiilor în formă de steaguri, flori, litere, feţe, inimuţe şi inimoi. Pe mine (cu foarte puţine excepţii) nu m-au dat pe spate. La fel cum nu m-au impresionat nici freakşii (nemţi) costumaţi în japonezi sau în personaje manga (foarte mulţi). Unii purtau măşti pe faţă, mai în glumă mai în serios, în orice caz se anunţaseră vreo două cazuri de gripă porcină în comunitatea japoneză din oraş şi au trebuit să închidă o şcoală.
Deci revin (sic!), cred că am devenit prea fancy, nu mă mai mulţumeşte nimic, adică în general nu mă mulţumesc lucrurile care promit şi pentru care aleargă mulţi, ci mai degrabă fleacurile, spontanul, chestiile neprevăzute, nepregătite de intenţia umană. Şi ca să nu mă contrazic cu ideea despre care am scris mai devreme, oamenii pot produce şi lucruri cu adevărat interesante şi frumoase (un chitarist, un percuţionist şi un dansator de step, de exemplu), poate doar în alte contexte, nu ştiu, vai ce sucită sunt... :P
N-am fotografiat nimic, n-am filmat nimic. Chiar n-am vrut. Sunt atâţia alţii (cu miile, cu zecile de mii) care şi-au scos gadget-urile la înaintare şi care n-au lăsat înregistrările să prindă vechime. D a petrecut deja câteva ore bune cu ştirile şi filmuleţele de pe youtube, oare ce-o fi atât de senzaţional?
PS - O să mă înjuri, Cavalerule, am sunat la numărul ăla de vreo trei ori să-ţi spun că sunt prin zonă. Ne-am fi văzut la un Sushi. :))
