Mofturi, stări de spirit & comp

Mă bucur intens pentru ceea ce mă aşteaptă. Mă pregătesc aşişderea, mai puţin la capitolul renovări, dar asta deja nu mai e o noutate. Instalatorii ba se arată, "ba se dau dispăruţi". În orice caz, entuziasmul e în floare mai ales câns ştiu că trebuie să merg nu ştiu unde să cumpăr diverse pentru bebe. Nu de puţine ori (i se întâmplă asta oricui) apare câte-o ocazie (uneori binevenită) care îţi mai taie din elan. Ea e întruchipată în general de vocea lui (inclusiv virtuală) care-ţi atrage atenţia la starea (nu tocmai plăcută a) finanţelor din ultima vreme, de prejudecăţile unei mame (care e departe de realitatea noastră concretă) şi de scepticismul unei soacre care scot în evidenţă (fără intenţii maliţioase) aparenta inutilitate a unor lucruri. Pentru ce îţi trebuie găleată pentru băiţa bebelui, de ce îţi trebuie sling (ca să-l cari) atâta timp cât îl poţi lăsa culcat undeva (ca să-ţi urle, abandonatul de el, în creieri cât îl ţine, şi îl ţine!), păi coşuleţ de maşină poţi să-i iei şi mai târziu, păi poate la voi, că nu sunteţi obligaţi prin lege şi nu vă imaginaţi cât de urât îţi moare un copil mic în braţe în caz de... Ce bine de voi că nu sunteţi atât de speriaţi ca occidentalii ăştia care-şi suflă în iaurt. Lasă, că merge şi aşa, zice românul şi riscă.
Dacă te-ai gândi la toate şi ţi-ai permite (ceea ce, mulţumesc Celui de Sus, am reuşit cu chiu cu vai, fără să exagerez) ai ajunge totuşi fără să-ţi dai seama la o investiţie de necalculat. Sunt extrem de multe mărunţişuri la care trebuie să chibzuieşti. Ai sau n-ai nevoie. Nu ai experienţă, mai arunci cu banii şi pe lângă.
Ce bine, ziceam, că mai există aşa câte cineva care să-ţi ducă tot entuziasmul pe apa sâmbetei, se te facă să regreţi că ai exagerat atât, când te gândeşti că de exemplu cutărica n-a apucat să-şi ia nimic, că nu are cu ce (şi nu mai are mult până naşte şi ea). Ţi se taie tot cheful şi apoi realizezi că, lăsând la o parte lucrurile strict necesare, cele mai multe dintre investiţiile tale se duc pe lucruri doar pentru plăcerea proprie şi din dorinţa de a avea ce arăta. De aceea, am renunţat de exemplu, de la bun început la o cameră specială pentru copii mici (3-4 piese de mobilier în set), pentru care chiar nu-mi permit, cu gândul că se va face şi acest lucru în momentul în care copilul îşi va exprima gusturile proprii.
Nu-i nimic, mai trece un timp sperând să îngroşăm conturile la loc. Investiţiile cele mai mari sunt acum la început, apoi... cine ştie... ne-om descurca noi...

Cursul pregătitor pentru naştere

Tocmai am terminat de frecventat un astfel de curs. Grosso modo aş putea spune că nu e mare brânză. Dar eu primisem deja de la medic o serie de reviste, pliante şi cărticele prin intermediul cărora să mă informez în legătură cu ce mă aşteaptă. Pregătirea mea profesională a avut şi ea parţial o contribuţie, aşa că (aproape) totul mi s-a părut floare la ureche. Naşterea pe cale naturală este dirijată (aici în Germania) cam peste tot de moaşe. Ele sunt special pregătite pentru aşa ceva. Tot ele (plătite de casa de asigurări de sănătate la care eşti asigurat) te vizitează acasă înainte şi după naştere, pe ele poţi (tot în contul asigurării) să le stresezi la telefon dacă ai întrebări şi alte probleme. Moaşele organizează cursuri pregătitoare cu program de gimnastică şi exerciţii pentru deprinderea respiraţiei speciale, ele îţi explică totul legat de naştere, cum decurge toată povestea, ce complicaţii pot apărea înainte şi/sau după. La cursul ăsta îşi mai fac apariţia un ginecolog, un anestezist şi un pediatru cu alte informaţii complementare, o asistentă de la camera de copii pentru care alăptatul la sân este cel mai sănătoas mod de hrană a copilului mic, o altă moaşă care îţi arată (pe scurt) cum să-ţi îngrijeşti copilul (oricum vizitele de la domiciliu vor fi cele de cel mai mare ajutor). Dacă spitalul are piscină, nu strică o vizită săptămânală (gratuită) la gimnastică în apă la care eşti asistat tot de o moaşă. Nu ştiu  dacă bunăvoinţa tuturor acestor persoane şi generozitatea cu care se pun la dispoziţie tinerelor mame (cele ce sunt îndreptăţite să pretindă cu vârf şi îndesat acest ajutor) sunt neapărat gesturi pure de omenie sau pur şi simplu obligaţie profesională (sau şi una şi alta), dar sunt suficiente să pleci din start cu ideea (sau să-ţi schimbi preconcepţiile pe parcurs, aşa cum am făcut-o eu) că totul nu are cum să fie până la urmă altfel decât bine. Atâta timp cât ai înţeles şi valorificat corect toate informaţiile livrate.
Te apucă durerile facerii, te duci la clinica la care te-ai înscris în prealabil. Ştii deja care e atmosfera, fiindcă în cursul pregătitor este inclusă şi o vizită a secţiei şi a sălilor de naştere (care nu au neapărat aerul ăla de spital). În sala de naştere te aşteaptă o cadă, în caz că vrei să te relaxezi, în grădina de iarnă sunt mingii şi alte obiecte de gimnastică la care poţi să apelezi când eşti în travaliu, un anestezist este în permanenţă la dispoziţie dacă spui că nu mai poţi şi vrei peridurală. Poţi să naşti în orice poziţie crezi că e mai bine pentru tine. Inclusiv în apă. Toate cu bunăvoinţa şi răbdarea şi înţelegerea celor de acolo. Doar viitorul ţării se află în burţile noastre, nu?

18 martie

F, schimbaşi prefixul, la mulţi ani, prieten drag!

A trecut un an. Uimirea aia mică a rămas încremenită pe peronul gării. Nu am ce sărbători cu asta. Rămâne doar amintirea. Parfumul ei suav. Vine uitarea. Credeam că uitasem de tot. Sarcina mi-a schimbat perspectivele. O să uit în continuare. Îmi va face bine.

16 martie

A trecut un an de când n-am mai fost pe-acasă. Se pare că m-am înstrăinat de tot şi nu mi-am dat seama. Cum am reuşit, cum am rezistat? Cred că de cele mai multe ori nu-s conştientă de mine. Mai spuneam eu cândva, parcă aş dormi (aproape) non stop. Mă trezesc uneori, tresar şi adorm la loc. Şi timpul trece astfel.

PS: Eveniment de notat în calendar. Ieri a venit instalatorul şi şi-a început treaba. Într-o oră a demontat şi scos afară obiectele sanitare cele vechi ale băii ce urmează să fie renovate.

La mulţi ani, tataie!

Sunt aşa cum tu mă determini să fiu

N-aveam de gând să scriu despre un asemenea mărunţiş, dar face mult şi mi-am zis: ce naiba! Lucrurile se petrec în genere toate la timpul lor, nu are sens nici să mă grăbesc, nici să tărăgănez aiurea. Aveam ieri o stare atât de naşpa încât îmi venea să mă arunc pe Ennepe la vale (aici n-am nicio Dâmboviţă). Noroc că e apa mică şi mă trezesc instant dându-mă cu capul de pietriş. Nu aveam chef de absolut nimic, râzgâiala şi lipiciurile necesare pe lângă D nu ar fi niciodată suficiente. Şutul înainte e musai de la mine. Or fi fost hormonii, o fi fost aşa o îngrijorare că nu mai am timp, în fine... M-am urcat azi în maşina seniorului şi am ştiut instant că va fi altfel şi va fi mai bine. Experienţa lui are un rol nemaipomenit. Liniştea lui e sublimă. E cel mai important lucru atâta timp cât ştiu că starea de spirit a cuiva (cel puţin în cazul meu) e molipsitoare. Un tip mult mai atent la detalii, dar şi mai puţin stresant. Intuiţia mea (şi recomandările aferente) au fost bune. Deci rămân pe mâna seniorului, indiscutabil. :)

9 Martie

* am o babă senină, dar geroasă
* conform tradiţiei, cantităţii de ingrediente avute la dispoziţie şi poftei uriaşe am copt astăzi 37 de mucenici
* mi-am facut vaccin antiD (am o grupă sanguină cu RH negativ)
* azi am făcut 3 drumuri în oraş (două la doctor şi unul la şcoala de şoferi)
* încă n-am voie să mă înscriu la examenul de teorie (un simplu test pe computer e suficient ca să ştiu că nu-s complet pregătită)
* mai dau o şansă maşinii cu cutie de viteze în condiţiile în care locul instructorului junior e luat de senior (mai experimentat), dacă nu merge nici aşa, îmi bag picioarele şi trec pe automată.

Mizantropisme

Am o chestie cu vecinii. Mă enervează. Nu toţi în acelaşi timp, nu în general, ci mă opresc la ăia de deasupra. Dacă la cei ce au plecat mă enerva aspiratorul pus la treabă de 15 ori pe săptămână, la cei de acum mă enervează câinele (de talie mare), care nu latră, dar ale cărui presupuse "drumuri" şi nelinişti se propagă prin rezonanţa laminatului (culmea, de tip "antifonic"), mă enervează toate bocăniturile şi trântelile care-mi cutremură uneori tavanul (casa e veche), mă enervează scârţâitul ritmic al patului pe parchet, îmi vine să-mi pară rău că mi-am cumpărat şi eu laminat, în condiţiile în care îmi doream să-mi păstrez discreţia şi să mă fac neobservată.

Amsterdam (printre altele)

Deci M-am întors. Nu am apucat să mă odihnesc cine ştie ce şi am intrat direct în pâine. Doza de medical s-a epuizat. Am revenit cu drag pe ogor.
Amsterdam e un oraş frumos. Vai, sună ca în compunerile de clasa doua. Mai fusesem acum vreo 3 ani şi ceva. E fascinant prin căsuţele lui înguste, sutele de poduri, locuinţele lacustre (a se înţelege bărci) pe ale căror punţi se odihnesc adormite ghivece cu flori şi din care mai răzbat uneori aburi de la încălzire, cafenelele mici, înghesuite, pline, damele sumar îmbrăcate bâţâindu-se la geam în lumina roşie a încăperilor în care prestează, bâţâindu-se în portmoneele şi între picioarele tinerilor cărora li se adresează, eroticschopuri din care ne-am luat şi noi o jucărie (dar nu spun de care), eh, în fine. Ne-am dus la Amsterdam la târgul cu produse pre- şi postnatale de la care am plecat la propriu ca nişte Packesel, în sensul că nici n-am ştiut ce să ne alegem mai întâi în limita finanţelor din buzunar, dar şi în limita strict a necesităţilor. Târgul plin de burtoase (ca mine), de cărucioare cu copii mici, lucruri extrem de frumoase, dar şi (unele) cam inaccesibile. În paralel era un târg de bunuri de consum plin de "microfonari" (că nu ştiu cum să le spun mai întâi) care-şi strigau ofertele cât mai tentant. Am plecat de-acolo cu trei doze de biscuiţi evreieşti care (nu mai ştiu din ce context, cu siguranţă un blog) îmi par cunoscuţi.
Duminică am traversat un pic (vreo 30km) de mare printr-un dig (că olandezii sunt maeştri la aşa ceva) spre Flensburg (spre nord-vest) . Pe dig era ceaţă, marea avea gheaţă la mal. Am ajuns în Alkmaar mai mult de gura lui D, a început zdravăn să ningă, ne-am învârtit umpic prin piaţa pustie şi după o cafea am şters-o acasă. În Amsterdam nici urmă de ninsoare. La noi acasă în sfârşit 5 grade seara.

Am găsit un căruţ senzaţional. O ocazie nu departe de noi. Favoritul meu pe care l-am admirat pe toate drumurile în Olanda (e un căruţ olandez).


Nu ştiu cum se face, dar de când mă aflu şi eu în această postură privesc femeile ca mine cu alţi ochi. Ele au acum ceva special, sunt purtătoare de prunci, kilogramele în plus şi diformităţile unora nu mai contează, ci totul se rezumă la cum decurge sarcina, când va fi naşterea, cum va fi după. Le admir pentru curajul lor de a se angrena la o astfel de responsabilitate.
Am început gimnastica şi cursurile pregătitoare, lunea facem şi gimnastică în apă. Naşterea naturală nu mă mai sperie atât de mult, când observ cât de multă atenţie şi grijă i se acordă.

Joi mă scoate şcoala de şoferi pe autostradă.

Cine mai caută Voces Primaverae şi ajunge pe acest blog, există acum un grup pe facebook. Acolo ne regăsim, fetelor!

Gummibärchen în săptămâna 24

Sunt puţin în urmă (scuz lenea şi problemele tehnice).
De data asta din profil.

Scurtissime

În premieră mondială, ieri am râcâit tapetul vechi de pe pereţii holului.

Sper ca juniorul să-mi moştenească plăcerea de a consuma lapte. Începând, evident, cu laptele matern. Eu pare că am fost şi am rămas sclifosită. Consum numai lapte a cărui sursă (in)directă a fost un ambalaj. Mi s-a făcut zilele astea instant poftă de nişte lapte praf. Când eram mai mici mama ne fierbea uneori această pulbere surogat. O adevărată senzaţie frimiturile acelea albe nedizolvate care pluteau în lapte pe marginea cănii. Mai târziu am ajuns să ne preparăm singuri în ceşti crema foarte simplă, dar delicioasă, obţinută din câteva linguriţe de lapte praf, un pic de zahăr şi un strop de apă. Ceea ce n-am ezitat nici astăzi, de dragul amintirilor. Plănuiesc o ciocolată de casă cu lapte praf.

Atunci te-am conştientizat în mine, atunci de fapt te-am iubit.

Cred în sfârşit că una dintre cele mai importante sarcini ale vieţii mele este să-mi fac ordine în toate lucrurile, implicit în mine însămi. Nu-i un lucru deloc uşor. Dacă vrei să ştii de ce, întreabă-l pe D.

M-am trecut 2 săptămâni pe medical. Ce obrăznicie pe capul meu! (printre altele) :P

Week-end-ul viitor mergem la Amsterdam. E un târg pentru familii cu (şi fără) bebei la care o să căscăm şi noi gura.

Mişcările juniorului încep să se facă văzute prin peretele meu abdominal.

Mă distrez iar cu DSDS. Sunt vreo 3 băieţi extrem de talentaţi.

Mi-e dor de citit. Literatură, nu reguli de circulaţie rutieră.

Preocupări intense

Noii noştri vecini şi-au pus laminat. Scârţâitul patului pe laminat în miez de noapte răsună îngrozitor de tare deasupra noastră. Nu ştiu dacă sunt neapărat pudică, dar mi-aş asigura discreţia cât de cât. Ei de fapt cred că habar n-au. Încă. Să le spun? /-)

Ce mai fac

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, face-mi-aş ceva pe el, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Cool

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Duminică dimineaţă

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p

Gummibärchen în săptămâna 20

Viitorul ţării este băiat.