...

Am adormit foarte tarziu. Nu stiu daca mi-era somn sau nu. In casa era deja liniste (aproape) deplina, doar usile de la dormitor si de la baie se mai deschideau din cand in cand.
Cuvintele oricat de multe ar fi, tot nu sunt suficiente. Mi-am pus castile pe urechi si m-am jucat cu umbrele propriilor maini in mica luminita proiectata de player pe pereti. Ceva in mine se rupsese si durea. Ceva in mine stralucea de un fel de fericire care imi accentua bataile de cord. Un gand fatalist ar spune ca "uite, curand mor intr-un mod facil, fiindca uit pur si simplu sa mai respir". Era destul de frig. As fi putut sa ma cuibaresc mai mult langa trupul acela care radia o caldura uimitoare, dar tremura din toate incheieturile. Dar ceva in mine sau poate de-acolo de sus nu a lasat anumite lucruri sa se intample. Nu pot sa-mi dau seama. Si inca ma intreb daca poate a fost mai bine asa. Poate ca da. Am senzatia ca imbratisarea stangace pe care i-am dat-o in vazul tuturor (invizibili pentru noi) a fost prea scurta. I-am dat un suvenir prin care m-am reprezentat pe mine. Poate ii pune numele meu, chiar si numai din primele trei litere. Acela i s-ar potrivi...