A fost o data o mica pasare alba cu privirea calda si sclipitoare, cu un tril nemaiauzit si cu un zbor care brazda cerul ca o diadema. A fost o data o colivie aurita in care pasarea a gasit ceea ce crezuse-n zborul ei ca ii va ajunge pentru tot restul vietii, in care si-a gasit linistea si siguranta de care avea atata nevoie si in care a intrat mai mult decat curioasa. Apoi a inchis usita si a inghitit cheia. In scurt timp situatia din colivie a luat o alta intorsatura... Siguranta a ramas, dar linistea s-a risipit printre gratii. Niciodata nu si-a imaginat mica pasare ca siguranta avea sa-i aduca atat o nesfarsita plictiseala, cat si o dependenta inselatoare.
Iar intr-o buna (sau poate deloc inspirata) zi a aparut un binefacator cu grai bland si dulce, dar care din nefericire avea mainile legate.
Tocmai am vazut un fulg de nea si m-am oprit sa-l culeg. Dar daca-l tin prea mult in palma se topeste, dispare. De unde ai aparut raza de luna? De ce a trebuit sa-I promit Lui ca-mi vad de drum, ca nu ma mai abat? De ce nu pot sa-i intind o mana, iar ea sa-si culce obrazul in palma? De ce nu pot s-o las sa ma stranga intre aripile ei? De ce nu poate iesi de-acolo? Ecoul trilului ei trist ma ajunge obsesiv din urma. Ma tot gandesc la ea (si nu-mi doresc asta, de fapt) si-i ud scrisorile cu lacrimi. Doar daca mi-ar cere si as scoate-o eu de-acolo si m-as darui ei si am fugi apoi impreuna undeva departe. Ce ne facem noi, fulg de nea, roniya heyvê, ochi de taciune? Ce ne-am face?
