Un sms înainte să zbor

Adică s-o-ntind spre ogor.
Cred că ştiu: fericirea (mea) nu este neapărat împlinirea unei dorinţe, aia e vax, beţie cu apă rece. Dimpotrivă, ea e dorinţa în sine, aşteptarea (chiar şi veşnică), frustrarea aia, dulce durere când ştii că există şi nu poţi zbura instant într-acolo ca s-o iei în braţe. E un zâmbet înregistrat pe-o bandă şi două vorbe de ne(mai)înţeles.

Bye Michael

Be Not Always

Nu pot să spun decât atât. Că îmi pare rău, sincer. Că isteria aia m-a cuprins şi pe mine, că i-a cuprins pe mulţi fără să-şi dea seama. Că a fost şi o parte din mine cândva. Dormi uşor, Michael.

Also

Celelalte 90% au câştigat. Răspunsul şcolii de fizioterapie este "nu". În sistemul lor de puncte am cules prea puţine. Eram aproape convinsă. Ceea ce nu înseamnă neapărat că n-am sperat şi nici că mă dau bătută, ci îmi schimb din nou priorităţile. Celelalte şcoli îmi sunt deocamdată umständlich (adică foarte peste mână). Ştiu ce trebuie să fac.

Băi

Voi, ăştia care aţi fost la Bookfest, să ştiţi că vă invidiez.
Nu-i nimic. Lasă că mă consolez cu un kg de coacăze proaspăt culese din grădina vecinilor, pe care le voi transforma în gem. :P

Going (back) home (once again)

Nu mai aveam de gând să scriu astăzi. Zăbovind ceva mai mult decât de obicei pe bloguri, cu răbdarea lui D, abandonat în faţa teve-ului şi epuizând playlistul cu un album bunuţ Placebo şi răsucind pe-o parte şi pe alta toate variantele de "Going Home" pe care le am găsit sau primit şi dintre care asta îmi place cel mai tare (mulţumesc mult încă o dată Moshului) m-am întors iarăşi în timp pe vremea codanei cu bretonul mai mereu în ochi, cu tic nervos de pe urma lui (aşa că a renunţat la el o vreme), cu uniforma cam dezordonat îmbrăcată pe la începuturi sau, mai târziu, cu bluzele maică-sii după ce mai făcuse încă o incursiune prin dulapuri. Clişeele cu colegii ei de bancă nu-mi dau pace. Aşa că mă opresc din citit.
Punând în aceeaşi bancă un băiat şi o fată, învăţătoarele noastre credeau pe-atunci că rezolvă cel puţin parţial problema disciplinei sau măcar a liniştei în timpul lecţiilor. Măcar în băncile din faţă, în care m-am nimerit şi m-am obişnuit până am terminat facultatea. Lângă mine s-au perindat în primul an de şcoală nenumăraţi băieţei, poate nici n-au fost chiar aşa de mulţi, însă aşa am rămas cu impresia, din care îmi amintesc de cel puţin doi.
M era extrem de dezordonat şi de agitat, câţiva ani mai târziu s-a mutat în altă clasă.
R era şi el cam agitat, dar era sclipitor, era o senzaţie să stai cu el (la începuturi, mai târziu s-a pierdut pe drum). Lui L îi tremura mâna cu pix cu tot. Cu el tremura nervos toată banca. El a fost prima persoană căreia (nu ştiu de ce, cred că m-a provocat) i-am mărturisit primele mele aventuri cu tentă sexuală din copilărie. Mai târziu am aflat despre el că o bate pe maică-sa. Îl vedeam deseori prin parc exersându-şi veleităţile de macho. Într-o seară de vară mi-a strigat numele de sub geam din faţa blocului în timp ce mă pomenea unei vecine, iar eu îl auzeam de dincolo de perdea şi nu ziceam nimic.
I era cam prostuţ. Pe I îl mai ajutam pe la lucrări, în schimb era cuminţel şi nu mă stresa.
Cel pe care l-am "iubit" era B. Lângă B am stat în două rânduri. Prin clasa 4a era interesant, fiindcă avea un tată umblat prin lume, un tată care-i livra diverse lucruri interesante. B venea deseori la şcoală cu nişte bomboane senzaţionale din care câteva mâncam şi eu, nu neapărat fiindcă erau pentru mine, ci pentru că eram prima persoană care dădea cu ochii de ele înaintea celorlalţi. B a adus la un moment dat un set de carioci parfumate. Fiecare culoare lăsa pe hârtie aroma unui fruct. Au fost primele şi ultimele astfel de intrumente de colorat pe care le-am văzut vreodată. În perioada aceea l-am pupat pe B cel mai des. Mai mult forţat. În clasele 7-8 am stat între I, prietena mea cea mai bună, şi B într-o bancă de 4. Mie îmi plăcea (din nou) de B. Lui B îi plăcea de I. Ea era genul lui, nu eu. Ea se îmbrăca mai cu gust, mai ştrengăreşte (eu eram conformista regulilor de ordine şi disciplină ale dirigăi). Cu ea a dansat la banchet, ei îi oferea cele mai multe mărţişoare. Pe B l-am uitat imediat în momentul în care m-am îndrăgostit la prima vedere de A, unul dintre puţinii reprezentanţi masculini din clasă în liceu. Despre A am mai scris nu mai ştiu pe unde.
G şi F erau din alte clase. G era în cor cu mine. Mă admira, poate şi pentru că printre altele eram solistă (aia care s-a încurcat ceva mai târziu într-un concurs pe scena sălii radio). M-a dezamăgit în momentul în care mi-a trimis (prin intermediul manualului de rusă care, fiind rar, migra împreună cu celelalte de la noi la clasa lui) un bileţel în care mă întreba de ce nu vreau să mă pup, după ce deunăzi îmi ceruse bani de ţigări şi voia în parc cu mine şi îl refuzasem.
F era un tip puţin cocoşat (avea o afecţiune de coloană), timiduţ, dar drăguţ, frumuşel chiar, cu care am dansat un blues la banchet într-a 8a. De el nu mai ştiu nimic, deşi am senzaţia că l-am mai văzut o dată după nişte ani şi îmi părea cunoscut. Nu ştiu de ce nu i-am dat mai multă atenţie. Poate doar din cauză de B la care visam intens în momentele acelea.

Din casa veche

Zilele astea, o fi de la vreme, că la noi tot nu se mai hotărăşte o dată şi plouă mai mereu, reiau: zilele astea aş dormi să uit de mine. Îmi place să dorm, sunt obosită, dar să nu am griji care să-mi strice somnul. Am iar un munte de vase de spălat, abandonate câte unul, câte unul până se strâng, casa nemăturată bla, bla, mă trezesc la prânz (şi tot aş mai fi dormit), îmi pun o cană cu cacao şi două felii de toast şi mă aşez la comp ca să-mi citesc ştirile. Şi rămân toată dup-amiaza prizonieră pe acest scaun până vine D şi cere de-ale gurii.

În timp ce picur mai cu zgârcenie, mai cu generozitate din balsamico-ul ieftin peste salată îmi amintesc de oţetul de aceeaşi culoare din butoiaşul bunică-mii de pe prispa cea veche, şi acum îi ştiu locul, exact sub una din ferestrele odăii de "la sobă" (acolo era înainte o sobă care servea şi la gătit şi încălzea două camere fiind construită în peretele dintre acestea), ascuns mai mult sau mai puţin de sacii cu făină, mălai, tărâţe şi uroaie, îmi amintesc de îngustimea aceleiaşi prispe umplute cu pământ, parţial doar din scânduri de lemn, de uşa de la bucătăria din spate cu clanţă doar pe-o parte, cu peretele crăpat la cutremur, pe a cărei reci podea zăceau garniţe cu untură, căpisteri, pirostrii, ceaunuri şi oale, dulapul cu uşi stricate şi străchini căpătate sau luate cineştiecând de la magazinul mixt , vreascuri şi coceni, pe ai cărei pereţi agăţau nelipsita icoană afumată, cheagul pentru brânză (o porţiune din stomacul uscat al vreunei rumegătoare), uneori vreo legătură de usturoi sau mestecăul pentru mămăligă. Prispa aia mereu ocupată cu câte ceva: ba cu vrejuri proaspete de dovleac ce urmau să devină, opărite, hrana pretenţioşilor pui de curcă, ba cu arpagic ce trebuia curăţat de frunze, viitoarea cultură de ceapă, ba cu prune puse pe-un placaj la uscat în soare (mai exista şi o gratie prin fundul grădinii unde bunică-mea punea jar dedesubt, iar prunele stăteau acolo vreo 3 zile unde se şi afumau), ba cu ştiuleţi de porumb ce aşteptau să fie curăţaţi de boabe şi câte şi mai câte alte lucruri care îşi făceau veacul uitate prin colţuri.
De pe prispa aia nu lipsea banca de lemn, care ani de zile a rezistat mai mult pe post de spaţiu de depozitat decât de stat, fiind ea cam incomodă, de citit acolo era imposibil, deşi statul pe prispă era şi este în continuare într-adevăr reconfortant, acolo e umbră, acolo nu eşti nici afară, dar nici înăuntru. Visez cu ochii deschişi la (măcar) o (singură) noapte albă cu câţiva prieteni la un pahar de tăcere, ascultând în liniştea întunericului greierii, lăcustele însetate, câte-un câine din depărtare şi paşii oricui deranjând pietrişul de pe drum.
Prispa aia aşa cum era ea nu mai e decât în amintirea mea. Astă primăvară m-am cufundat acolo într-un fotoliu vechi, înfofolită, cu nasul în soare, cu o cană de lapte alături şi cu o carte de poezii de la S.
În timp ce răsucesc moara cu condimente de Provence deasupra castronului de salată mă gândesc la cât de săracă era de fapt bucătăria bunicilor mele, ce era specific (nu ştiu dacă neapărat autentic, dar poate chiar şi autentic) în mâncărurile lor, cu câte lucruri au crescut şi s-au obişnuit urmaşii lor, de ce mă gândesc de două ori înainte să încep să generalizez că anumite lucruri nu au existat la noi în ţară cum ar fi rubarba, agrişele sau tarhonul, când de fapt ele mai degrabă n-au existat în viaţa familiei mele, în schimb au existat altele ca porúmbele, măcrişul (şi ăsta mai rar, de fapt), florile de soc (dar nu şi fructele) şi pelinul şi altele.
O să fac într-o zi o listă cu toate preparatele culinare ale bunicilor, aşa ca chestie.
Până una alta nu pot să nu mă laud cu ce marmeladă delicioasă am fiert alaltăieri din căpşune şi zmeură, reţetă la care visez încontinuu de când am făcut rost de ea. :D

Lucruri frumoase

Citesc la Adi sau la Gabi (de exemplu) despre Street Delivery şi mă bucur că lucrurile se mişcă într-un mod atât de ingenios, de paşnic şi de frumos. Că o supă, o limonadă, un desen cu cretă pe asfalt sau un recital de poezie sunt atât de efect într-un context atât de banalizat de cotidian, atâta timp cât implică oameni cu entuziasm şi dăruire. M-aş fi implicat cu mare plăcere.
Ieri am fost (a treia oară în două săptămâni) în Düsseldorf care a organizat şi anul ăsta o petrecere japoneză. Nu prea aveam eu chef, cultura acestei ţări mă lasă oarecum rece, dar era o ocazie de plecat din nou de-acasă. Realizez a nu ştiu câta oară că aglomeraţia nu e pentru mine, îmi creează inconfort, am încercat totuşi s-o ignor. Ne-am rupt buzunarele cu câteva chestii culinare de genul: chiftele cu caracatiţă sau prăjitură din pastă de orez cu susan sau cartofi dulci în miere, desigur cu bere şi îngheţată, apoi ne-am postat pe un zid la promenadă şi nu ne-am dat jos de-acolo timp de vreo două-trei ore până după asfinţit când s-a terminat seria de artificii de vreo jumătate de oră mult promisă. Ideea era că mai toţi veniseră (şi) pentru aceste artificii, şi se postaseră răbdători în spatele nostru. Am prins o perspectivă bună, un pic mai de sus, aşa.
Am stat pe zid şi am citit dintr-o carte în răsunetul puternic al muzicii săltăreţe de la terasa de dedesubt, pe promenadă, cu apusul de dincolo de Rhein, cu avioanele brăzdând cerul senin, cu vapoarele lunecând pe râu împodobite cu ghirlande luminoase şi am aşteptat momentul începerii artificiilor în formă de steaguri, flori, litere, feţe, inimuţe şi inimoi. Pe mine (cu foarte puţine excepţii) nu m-au dat pe spate. La fel cum nu m-au impresionat nici freakşii (nemţi) costumaţi în japonezi sau în personaje manga (foarte mulţi). Unii purtau măşti pe faţă, mai în glumă mai în serios, în orice caz se anunţaseră vreo două cazuri de gripă porcină în comunitatea japoneză din oraş şi au trebuit să închidă o şcoală.
Deci revin (sic!), cred că am devenit prea fancy, nu mă mai mulţumeşte nimic, adică în general nu mă mulţumesc lucrurile care promit şi pentru care aleargă mulţi, ci mai degrabă fleacurile, spontanul, chestiile neprevăzute, nepregătite de intenţia umană. Şi ca să nu mă contrazic cu ideea despre care am scris mai devreme, oamenii pot produce şi lucruri cu adevărat interesante şi frumoase (un chitarist, un percuţionist şi un dansator de step, de exemplu), poate doar în alte contexte, nu ştiu, vai ce sucită sunt... :P
N-am fotografiat nimic, n-am filmat nimic. Chiar n-am vrut. Sunt atâţia alţii (cu miile, cu zecile de mii) care şi-au scos gadget-urile la înaintare şi care n-au lăsat înregistrările să prindă vechime. D a petrecut deja câteva ore bune cu ştirile şi filmuleţele de pe youtube, oare ce-o fi atât de senzaţional?

PS - O să mă înjuri, Cavalerule, am sunat la numărul ăla de vreo trei ori să-ţi spun că sunt prin zonă. Ne-am fi văzut la un Sushi. :))

Înlocuitori (ne)alimentari

La noi (nu) a venit vara. Momentan este încă suficient de frig. Plouă. Sărbătoare catolică. Zi de stat acasă. De cârpit pereţii găuriţi ai cămării. De ascultat radio cu program şi muzică enervante. Niciun program de zi lumină (spun asta, fiindcă pasionaţii de muzică apar seara târziu în liniştea încăperii şi ne oferă şi nouă un pic din comorile lor) nu se dezminte. Mereu aceleaşi playlist-uri banale şi plictisitoare. Emisiuni cu oameni interesanţi obişnuiţi.
Profit de lene şi mă eschivez de la ţinutul găleţii cu ipsos. Aşa că iar caut muzici şi găsesc cu nemiluita atâtea albume interesante pentru care o viaţă nu-mi ajunge nici pe departe să le descarc şi să le ascult pe toate. În orice caz - numai bunătăţi, graţie spiritului scormonitor, căutător de nou şi lacom, graţie mult apreciatei invenţii a bookmark-urilor care la mine sunt cu zecile de mii (deci slabe şanse, din lipsă de timp, să revin asupra tuturor).
Mai un blog, mai o bomboană, cu astea mă calmez, fiindcă am o senzaţie de nelinişte, de agitaţie, bine că sunt acasă. Am zile din-astea şi prin magazin şi îmi vine să urlu, dar nu o fac, bine că am învăţat să arborez un zâmbet şi să mă fac că plouă. În mine se-agită acum câteva zmeie pe cer în bătaia vântului.
De când nu ne mai vorbim, fiindcă aşa este (iar eu ştiam asta), am un gust amar, cel al tăcerii de după. Nu este nici ceartă, nici despărţire, ci doar tăcere, indiferenţă, răceală. Ăsta este singurul regret pe care îl am. Că toată tevatura nu este decât mai întâi curiozitate, seducţie, vis frumos, mai apoi - praf în bătaia aceluiaşi vânt.
Frustraţi suntem cu toţii, chiar şi fără să ne dăm seama, fără să o recunoaştem. În compensaţie, căutăm surogate, alinări în diversele mărunţişuri ale vieţii de zi cu zi, le transformăm în lucruri preţioase, literaturizăm, mascăm evidenţa unei permanente nelinişti, a unei incomode incertitudini, dar atât de necesare celui ce are nevoie de justificări când n-are ce justifica. Ce să mai justifici? În fine...

Dacă reformulez ar suna cam aşa:

A venit şi la noi vara. Azi e sărbătoare, ce bine, mai stăm şi pe-acasă. Profităm de timpul liber, coacem chifle în cuptor pentru micul dejun, dăm drumul la muzică, ne relaxăm cu câteva bloguri, apoi ne apucăm de treabă. Abia aştept să-mi pot amenaja cămăruţa aşa cum am visat. Am dat panelele jos, inclusiv tavanul fals (din aceleaşi panele), am schimbat ţeava cea veche, ruginită şi găurită cu una nouă, am făcut instalaţia electrică, reparăm tencuiala, amorsăm, apoi punem câteva fâşii de tapet, punem gresie, apoi rafturi, apoi am în sfârşit loc pentru diverse obiecte din bucătărie şi pentru conservele cu dulceaţă şi murături. Evident, nu toate în aceeaşi zi, ce, am înnebunit? :)

Şi cum mor după muzici medievale, hedonismul de azi este Hildegard von Bingen.

Celui ce mă aude

Mda

Nu ştiu dacă e neapărat necesar să menţionez. De câteva zile stau cu un pumn de cuie în gât. Situaţii neprevăzute îmi dau iarăşi programul de muncă peste cap. Dacă plănuiesc ceva, musai să bat în cuie, altfel se duce pe apa sâmbetei. Mă duc să îmi iau tinctura. Noapte bună.

Despre ieri

Mă seacă de câteva zile o tuse enervantă care a pornit de la mult obişnuita jenă în gât. Bănuiesc că faringele şi laringele meu s-au aliat din nou şi-au început să protesteze, faringele m-a lăsat în pace după ce l-am bombardat cu tinctură de propolis picurată în miere, apoi tusea a migrat în jos.
În fine, în starea în care sunt momentan, m-am prezentat ieri la un Aufnahmetest la UniKlinikum Düsseldorf.

Vreau să mă duc din nou la şcoală. Să o iau de la capăt cu Fizio(kineto)terapia. Examen e prea mult spus, dar testul şi interviul sunt absolut necesare dacă vrei să fii unul din ăia 25 şcolarizaţi de stat la această şcoală. Nu m-a speriat numărul de candidaţi. Cică s-au trimis vreo 2000 de cereri, din care au fost selectaţi 200 de inşi care să vină la test. M-am dus şi eu aşadar. Ne-au împărţit pe grupuri şi grupuleţe şi ne-am plimbat pe rând prin sălile de test. În sala de gimnastică a trebuit să ne încălzim sărind o coardă (după un minut avut la dispoziţie credeam că-mi dau sufletul), apoi să reproducem câteva îmbârligături cu o minge de plastic sau fără. În sala de terapii manuale a trebuit să reproducem nişte mobilizări (Kabbat, mi-am zis :p) şi nişte manevre de masaj. Testul scris nu a cerut cunoştinţe despre natură, ci a testat câteva abilităţi necesare oricărui student, un pic de sclipire, adaptabilitate, memorie, putere de concentrare, atenţie distributivă, prostii din-astea. În general funny. La interviu i-am făcut să râdă. Nu ştiu dacă e de bine sau e de rău. Problema mea pe care am expus-o sincer (printre altele) este că îmi doresc cel puţin un copil, deci că nu exclud acest fapt, de ce să mint că musai, vreau la această şcoală invocând motive fanteziste, utopice, puerile (şi sunt atâţia alţii care îşi doresc şi au încercat deja şi în altă parte, şi eu am mai încercat la o şcoală şi mi-au respins din start dosarul, fără motive). Am recunoscut că asta e dilema mea de când am venit. Că sunt cam "knapp" cu timpul. În fine. N-am plecat cu senzaţia aia de dezamăgire, că aş fi dat-o în bară, deşi m-am încurcat cât cuprinde la îmbărligături, iar coarda mi s-a părut ori prea lungă, ori prea scurtă, iar prizele la manevra de mobilizare au fost cam grosolane, iar la testul scris n-am reuşit să citesc textul până la capăt, iar la interviu eram aproape să mă bâlbâi. Este incredibil cât de puţin am putut să mă agit. Chiar dacă de asta îmi depinde (oarecum) viitorul. Cert este că prea mult la Kik nu mai vreau să rămân. Nu mă sperie munca, ci mai degrabă mizeria, dezordinea şi oamenii în postura de clienţi.
Este inutil să mai menţionez că într-o astfel de zi mi-am uitat acasă ceasul, telefonul şi carneţeul de notiţe pe care le port pururi cu mine, că n-am avut încredere în planul feroviar şi l-am rugat pe D să mă ducă şi care, ezitant şi neîncrezător cum e de obicei după ce a trecut razant pe lână intrarea în strada cu pricina, a intrat pe un drum numai pentru maşini direct într-un dop rutier cu semafoare pe roşu (noroc că mai aveam un pic de timp) şi am mai dat o tură în împrejurimi până am ajuns la aceeaşi stradă (ce memorie am!).

Acum aştept din nou norocul să-mi intre (de două ori) în casă sub hainele coşarului care vine să se uite la centralele de încălzire.