Mă seacă de câteva zile o tuse enervantă care a pornit de la mult obişnuita jenă în gât. Bănuiesc că faringele şi laringele meu s-au aliat din nou şi-au început să protesteze, faringele m-a lăsat în pace după ce l-am bombardat cu tinctură de propolis picurată în miere, apoi tusea a migrat în jos.
În fine, în starea în care sunt momentan, m-am prezentat ieri la un Aufnahmetest la UniKlinikum Düsseldorf.
Vreau să mă duc din nou la şcoală. Să o iau de la capăt cu Fizio(kineto)terapia. Examen e prea mult spus, dar testul şi interviul sunt absolut necesare dacă vrei să fii unul din ăia 25 şcolarizaţi de stat la această şcoală. Nu m-a speriat numărul de candidaţi. Cică s-au trimis vreo 2000 de cereri, din care au fost selectaţi 200 de inşi care să vină la test. M-am dus şi eu aşadar. Ne-au împărţit pe grupuri şi grupuleţe şi ne-am plimbat pe rând prin sălile de test. În sala de gimnastică a trebuit să ne încălzim sărind o coardă (după un minut avut la dispoziţie credeam că-mi dau sufletul), apoi să reproducem câteva îmbârligături cu o minge de plastic sau fără. În sala de terapii manuale a trebuit să reproducem nişte mobilizări (Kabbat, mi-am zis :p) şi nişte manevre de masaj. Testul scris nu a cerut cunoştinţe despre natură, ci a testat câteva abilităţi necesare oricărui student, un pic de sclipire, adaptabilitate, memorie, putere de concentrare, atenţie distributivă, prostii din-astea. În general funny. La interviu i-am făcut să râdă. Nu ştiu dacă e de bine sau e de rău. Problema mea pe care am expus-o sincer (printre altele) este că îmi doresc cel puţin un copil, deci că nu exclud acest fapt, de ce să mint că musai, vreau la această şcoală invocând motive fanteziste, utopice, puerile (şi sunt atâţia alţii care îşi doresc şi au încercat deja şi în altă parte, şi eu am mai încercat la o şcoală şi mi-au respins din start dosarul, fără motive). Am recunoscut că asta e dilema mea de când am venit. Că sunt cam "knapp" cu timpul. În fine. N-am plecat cu senzaţia aia de dezamăgire, că aş fi dat-o în bară, deşi m-am încurcat cât cuprinde la îmbărligături, iar coarda mi s-a părut ori prea lungă, ori prea scurtă, iar prizele la manevra de mobilizare au fost cam grosolane, iar la testul scris n-am reuşit să citesc textul până la capăt, iar la interviu eram aproape să mă bâlbâi. Este incredibil cât de puţin am putut să mă agit. Chiar dacă de asta îmi depinde (oarecum) viitorul. Cert este că prea mult la Kik nu mai vreau să rămân. Nu mă sperie munca, ci mai degrabă mizeria, dezordinea şi oamenii în postura de clienţi.
Este inutil să mai menţionez că într-o astfel de zi mi-am uitat acasă ceasul, telefonul şi carneţeul de notiţe pe care le port pururi cu mine, că n-am avut încredere în planul feroviar şi l-am rugat pe D să mă ducă şi care, ezitant şi neîncrezător cum e de obicei după ce a trecut razant pe lână intrarea în strada cu pricina, a intrat pe un drum numai pentru maşini direct într-un dop rutier cu semafoare pe roşu (noroc că mai aveam un pic de timp) şi am mai dat o tură în împrejurimi până am ajuns la aceeaşi stradă (ce memorie am!).
Acum aştept din nou norocul să-mi intre (de două ori) în casă sub hainele coşarului care vine să se uite la centralele de încălzire.
