Hann.Münden, Göttingen

Două orăşele miştocuţe. Primul cu o arhitectură interesantă veche de câteva sute de ani care supravieţuieşte la confluenţa a două râuri în ciuda faptului că nimeni nu mai găseşte interesant a locui într-o casă fără nici-un strop de grădină. Multe case triste pe ale căror bârne de lemn încă mai rezistă încrustaţiile şi ultimul strat (cât de vechi?) de vopsea multicoloră. Strâmb(aţ)i pereţii lor, strâmbe ramele uşilor lor, ele rămân obiectul turistic de senzaţie al digicamerelor Urlauber-ilor poposiţi pe-acolo cu bicle sau cu altele. După două trei ture şi trei prăjituri am terminat plimbarea în acest oraş aşa că am plecat mai departe. D avea de gând să evite o porţiune de autostradă, aşa că am luat-o prin peisaj şi drumuri de ţară şi sate de fermieri. În Göttingen ceva aproximativ la fel, dar mult mai rare casele vechi. Am servit câte-o îngheţată cu moţ timp în care am fost iar "agresaţi" de o ţigancă în toată regula care cerşea pe la mese în limba ei natală băgându-ne paharul sub nas. Am trimis-o la plimbare şi i-am spus ei ceea ce nu-i spusesem celeilalte mai alaltăieri: să pună mâna să-şi caute de lucru, dar nu poate că n-are acte, păi să plece acasă şi să muncească acolo, pai eu ce caut aici, păi eu aici locuiesc, păi ce da' tu nu eşti tot din România şi s-a cărat. N-am mai apucat să-i zic proastei că din fericire eu stau şi servesc fără griji o îngheţată în comparaţie cu ea... Ori sunt eu legată la ochi, ori am senzaţia că toţi cerşetorii pe care-i văd pe aceste străzi sunt aproape în exclusivitate români/romi.

Frankfurt

Cam rar în ultima vreme să am şi eu doo-trei zile libere în bloc şi să nu fie concediu. Mă comport ca în concediu şi plec de-acasă. Am hotărât cam din scurt, era momentul - mi-am dau eu seama şi am insistat să mă ţin de decizie. La Frankfurt fusesem acum câţiva ani la târgul de carte, ceea ce înseamnă că nu se pune, că în afară de câţiva zgârie-nori cu aură de New York nu mi-a servit nimic special retinei din punctul în care mă aflam pe trotuarul de lângă hala expoziţiei. Teoretic nici de data asta n-am fost la Frankfurt chiar pentru oraş în sine pentru care mi-au mai rămas doar câteva ore în cursul dup-amiezei. Ci era timpul să mă întâlnesc cu Vio. Aşa că am fost la ea acasă. :D Cum spuneam, decizie pe fugă, aşa încât n-am reuşit să-i duc ceva mai inspirat, cu o seară mai înainte scriam un disc cu muzici şi aş fi vrut să-i mai scriu unul, însă era extrem de târziu, D trăsese de mult pe dreapta şi mă stresa că nu poate adormi, e un castravete, în fine. M-am întâlnit în sfârşit cu Vio, ce bine îmi pare, am fi stat noi toată ziua la sporovăit. Am gustat mure şi corcoduşe de la ea din grădină. Alea câteva ore împreună au trecut foarte repede. Am dus-o apoi la aeroport, la câmpul muncii, şi am plecat în oraş. Aveam de gând să intrăm în casa lu Goethe, dar Muzeul de Artă a fost mai aproape (nu ne aşteptam să ajungem acolo chiar imediat după ce-am parcat), aşa că i-am dat prioritate. Străzile erau pline de plimbăreţi de sâmbătă, în ciuda vremii indecise. Aer uşor cosmopolit. Ultimele persoane pe care mă aşteptam să le mai întâlnesc erau cerşetorii ţigani. Copilul tuciuriu stându-mi în cale şi flururându-mi agresiv o foaie scrisă de mână s-a dat instant la o parte când l-am întrebat instant "Din ce ţară vii, mă?" Or fi fost probabil din ultima livrare care a trimis câţiva şi pân' la Stuttgart la produs, amărâţii de ei, m-am gândit eu. :> Am plecat spre casă la lăsarea întunericului.

Mi-am amintit

Ceea ce ştie oricine deja, toate posturile populare de radio (adică alea cu streaming mare) sunt un mare Scheiss. Mă refer le muzici, desigur. Aceleaşi playlisturi banalizate şi obosite. Muzică de consumatori de doi bani. Băi, chiar n-am nevoie.

Mi-am amintit. Cândva pe vremea lui Ceaşcă am petrecut Crăciunul la ţară. Iarnă în toată regula cu zăpadă, cu frig, cu cer senin şi instelat, cu foc în sobă şi dovleac copt, cu tataie cu ciotul ţigării sale cârpite din resturi de tutun învelite în fâşii de ziar, ciocănind cuie în tălpile de cauciuc ale scarpeţilor săi, cu "înţelepciunea" bătrânească a bunică-mii concretizată în naiva zicală "Moş Crăciun e frate cu Dumnezău", cu nerăbdarea în aşteptarea (desigur a urmelor) moşului cu pricina, cu darurile lui modeste, improvizate (aveam să realizez mai târziu, după ce am văzut şi darurile verişoarelor din vale) de la unicul magazin mixt al cooperativei din sat. Darurile noastre conţineau fiecare câte o păpuşă tipic românească pe vremurile alea din cauciuc, din-aia cu păr pe cap (ehei), dar fără mâini şi picioare, ci doar reprezentate ca fiind lipite de trup, aşa cum fuseseră ele turnate conform matriţei. Am urât păpuşile alea. N-aveau nici-un farmec. Am mai primit una, ulterior, de ziua mea. Ce lipsă de inspiraţie, zău! Nu darul neapărat, că ăla se încadra şi el în nişte limite impuse de piaţă, şi-aşa săracă.

Un gând bun (ba chiar mai multe) lui S! Să se facă bine, că nu mai ştiam ce e cu el. Aveam eu aşa o presimţire că ceva nu e în regulă.

.

O cunoşteam prea puţin, dar suficient cât să-i iau seama. Feierabend, pe străzi se lăsa liniştea, fiecare trăgea spre casa lui. Ne vedeam deseori în întuneric în staţia de autobuz. La un moment dat ne-am salutat, mai venea pe la noi prin magazin şi nu ştiam de unde o cunosc. Am început să ne vorbim. Mă servea de fiecare dată cu bomboane lakritz, eu o luam cu mine pe acelaşi tichet care seara era valabil pentru doi.
Printr-un accident petrecut în incinta ei, brutăria la care lucra o salvase paradoxal de la moarte. O vizită la medic ca urmare a micului accident i-a descoperit o tumoare la sân. Astă primăvară eu mă pregăteam de concediu. Ea se ducea să-şi cumpere Sprudel. Apoi urma să-şi ia concediu. De-atunci o tot aştept. În staţia de autobuz nu s-a mai arătat. Acum ştiu, în sfârşit, că de fapt ea a fost mereu acolo. Dormi uşor, B, suflet bun!

Mizantropice

Trecu şi a patra zi de maraton. Ultima pe săptămâna asta. Mâine nu se pune, că-s doar trei ore. Ştiam oricum că n-o să crăp, dar simt că am nevoie de o vacanţă. Una mică. Nu va fi însă prea curând. Mai am puţin şi scap de îndatorirea de suplinitor de lungă durată. Nu-mi place să port răspunderi în plus, nu mă deranjează să fiu atentă la fiecare detaliu, mă deranjează doar că ignoranţa sau neştiinţa unora dintre colegele mele provoacă un pic de haos pe care eu îl repar (de cele mai multe ori) fără să mai comentez. Nu lipseşte, evident, corvoada cu vorbitul la telefon. Mă înarmez cu un curaj prostesc şi dau să sun la Warenwirtschaft ca să mă interesez mai exact de nuştiuce hârtie care le lipseşte şi trebuie să le-o trimit. La capătul celălalt îmi răspunde o voce aproape sictirită care parcă mă ia cumva pe sus, lipsită de răbdare, şi mă întreabă ca şi enervată ceva de genul "ce naiba vreau, despre ce e vorba", mă agit şi nu mai înţeleg nici eu nimic, mi se pune o barieră, o chem pe Frau M. în locul meu la telefon şi întrerup fără să vreau legătura apăsând pe-un buton. Mi se confirmă. E teama mult obişnuită care mă cuprinde. O convorbire la telefon cu o persoană necunoscută (1) + atitudinea neprietenoasă a persoanei respective (2) + limba în care se efectuează conversaţia - desigur, germana - (3) la care nu mai ştiu ce să adaug. E oricum o "sechelă" pe care o trag după mine de prin copilărie cred. Mă enervez până la stare de plâns.
Azi voiam să spun doar atât: "I hate people. All of them". Dar mi-a trecut între timp. Ceea ce nu e departe de adevăr, totuşi. Oamenii în marea lor majoritate mă scot din sărite. Se poartă ca nişte animale. Nu mai suport copiii care plâng, ţipă, urlă, trântesc mingii, care aleargă prin magazin, copiii care joacă teatru mieroşi cu speranţa că vor intra în posesia minunatelor lucruri pe care le arată părinţilor, părinţii care le fac acestora o educaţie idioată (un fel de manipulare mai degrabă), mă enervează moşul cu cadru de mers care ne calcă pragul de cel puţin trei ori pe zi şi se duce şontâc până la lada de zece cenţi prin care scormoneşte absolut de fiecare dată după chilipiruri şi dezlipeşte preţuri şi altele în timp ce-şi odihneşte fundul greoi pe o altă ladă aproape şubredă, fiindcă pe suportul ajutorului de mers nu-i mai încape, mă dezamăgeşte orice umeraş găsit gol în colţul cel mai greu de observat sau chiar în faţa cabinei unde se fură nestingherit, mă enervează cele două-trei-patru reprezentante ale mafiei de batic care vin musai cu un sfert de oră înainte de închidere, după ce şi-au potolit burţile la masa de seară şi au fost date afară din casă de către bărbaţii lor şi unde naiba să se ducă şi ele? În fine...
Mă urc dimineaţa în autobuz. Cel puţin două feţe cunoscute. Una, o prefăcută îndulcită cu exagerare, se salută cu toate cunoştinţele ei din staţia de autobuz, cealaltă - un looser din ale cărui căşti se aud triluri la modă. Acum vreo două-trei săptămâni asculta pe repeat cântecul de anul ăsta de la Eurovision, astăzi asculta M.J. Nu-mi vine să cred. M. J. a depăşit iar recorduri la vânzări şi downloaduri. A trebuit să moară pentru asta? Tipul îmi pare looser, fiindcă este, chiar dacă asculta una dintre piesele mele favorite. Pe M.J. doar ce îl ascultasem cu câteva zile înainte să moară. Seara mă urc în acelaşi autobuz. Uneori - acelaşi looser. Alteori - un bărbos urât venit de prin orientul mijlociu pe care i l-am arătat mai alaltăieri lui D cu degetul prin parbriz în timp ce trecea strada şi m-a văzut (cred) aşa că de-atunci mă feresc să ma uit la el când trec pe lângă. Acasă - vecinul de dedesubt care îmi repară gaura din perete, o face frumoasă adică, după ce a spart, şi care bomăne tot felul de nonsensuri, el crede că glumeşte, iar eu nu gust niciuna dintre glumele lui udate cu (prea multă) bere. În fine, D a stins lumina, e târziu, mâine mai am trei ore, apoi sper să pot dormi şi eu mai mult.

Deci

Moment istoric: tocmai s-a spart peretele dincolo. Am casa iar plină de praf. Ura!

Citim iar poveşti

Habarnam si Orasul Soarelui - Capitolul 4


M-am înscris iar la citit. În vara asta - tot Habarnam. Poveştile se strâng aici.

...

Ştii? Mi-ar plăcea (în general) ca unele lucruri să nu se fi terminat de tot. Pentru muzica lor...